Opera lui George Enescu a împlinit jumătate de veac de la prima reprezenţie din România.

Deşi nu ne aflăm în timpul stagiunii, Opera Naţională Bucureşti a făcut efortul de a marca împlinirea a 50 de ani de la premiera românească a operei „Oedip” de George Enescu, unul dintre evenimentele care au marcat istoria muzicii româneşti şi pe cea a teatrului liric bucureştean.

Opera a propus săptămâna trecută două reprezentaţii cu „Oedip” şi un binevenit colocviu (moderat de Sever Voinescu) la care au luat parte artişti, muzicologi şi persoane implicate în premiera de acum 50 de ani – prilej de aduceri-aminte, de dezbateri, de propuneri.

Spectacolul a fost reluat în forma sa cunoscută de la ultimul Festival Internaţional „George Enescu”, adică în regia spectaculară a lui Petrică Ionescu, realizată în 2003. O montare fără îndoială incitantă, dar încărcată, prea gălăgioasă şi cam limitativă în spaţiu, care lasă loc şi dorinţei de a vedea, curând, o nouă propunere regizorală. A fost dezvăluit proiectul unei coproducţii cu Opera din Toulouse, care în prima parte a lunii octombrie va realiza cea de-a doua montare din Franţa a capodoperei enesciene, spectacol ce va fi prezentat în septembrie 2009 la Bucureşti.

De la David Ohanesian la Ştefan Ignat

Dacă în urmă cu 50 de ani reprezentarea lui „Oedip” era evenimentul central al acelor zile (din păcate umbrit de ingerinţe politice şi de interzicerea de către autorităţile comuniste a comentariilor din presă şi ulterior chiar a spectacolului), acum se pare că interesul publicului a fost mai scăzut, deşi calitatea muzicală a reprezentaţiei a fost cel puţin egală cu cea din urmă cu jumătate de veac. Atunci, pe 22 septembrie 1958, o realizare notabilă, dar uitată azi, a fost interpretarea în limba română, traducerea realizată de criticul Emanoil Ciomac fiind excelentă la nivel poetic, muzical şi ca impact asupra ascultătorilor.

Acum spectacolul este dominat de „urmaşul” lui David Ohanesian, baritonul Ştefan Ignat, un artist care deja poate revendica o versiune proprie, originală, convingătoare a realizării acestui rol extrem de dificil. La pupitru s-a aflat Cornel Trăilescu, continuatorul lui Constantin Silvestri (realizatorul premierei româneşti) şi al lui Mihai Brediceanu (cel căruia i se datorează readucerea în repertoriu a operei).

De-a lungul timpului şi alţi mari artişti şi-au pus amprenta pe rolurile intepretate în partitura enesciană, socotită un punct de referinţă în cariera unui cântăreţ. Printre ei Zenaida Pally, Elena Cernei, Valentina Creţoiu, Nicolae Secăreanu, Octav Enigărescu, Valentin Teodorian, Dan Iordăchescu, Eugenia Moldoveanu, Florin Diaconescu etc. Totodată, prima regie românească din 1958, semnată de Jean Rânzescu, s-a dovedit a fi greu de egalat, rămânând versiunea de referinţă la care se raportează încercările ulterioare.

Din păcate, nici una dintre cele patru versiuni montate până acum la Opera bucureşteană (plus o montare „împrumutată” de la Viena) nu a fost transpusă pe film, nici măcar cea semnată de Andrei Şerban în 1995, care a stârnit un imens scandal din pricina adaptării libretului la contemporaneitate şi din pricina aluziilor la comunism, la nazism, la „răscoala” minerilor.

MONTĂRI

De şase ori, Oedip în România

Premiera absolută a operei „Oedipe” a avut loc la Paris, la Opera Mare, în 1936. De atunci această excepţională partitură a mai fost prezentată la Viena, Berlin, Bruxelles, Atena, Varşovia, Barcelona, Stockholm,Weimar, Lucerna, Edinburgh, Cagliari, Kassel, Saarbücken, Urbana-Champaing. În România, au fost realizate şase montări (nu mai socotim şi spectacolele semi-scenice): patru la Bucureşti, montate de regizorii Jean Rânzescu (în 1958), Cătălina Buzoianu (în 1991), Andrei Şerban (în 1995) şi Petrică Ionescu ( în 2003), una la Cluj (Rareş Trifan) şi una la Iaşi (Eduard Sveatchevici).

Andrei Şerban: "Era cu mult înaintea timpului!"

Regizorul vorbeşte despre montarea sa „Oedip”, de la Opera Naţională din Bucureşti, în albumul scris şi prefaţat de el, „Călătoriile mele. Opera”, editat de Institutul Cultural Român.

“Cât despre “Oedip” continui să cred că (şi nu sunt singurul) că spectacolul în 1995 era cu mult înaintea timpului!”, spune regizorul Andrei Şerban. “O radiografie a societăţii româneşti  (Oedip din noi, cei fără memoria conştiinţei) care i-a supărat pe toţi şi, în stânga şi dreapta, politicieni şi specialişti de Enescu. Un spectacol incomod,care a rupt normele cu ce “normal să vezi la operă”, precizează Şerban. REVOLTĂ

Petrică Ionescu: “Nici gând să mai montez la Opera din Bucureşti”

De la montarea operei “Oedipe” în 2003, relaţia dintre regizorul acesteia, Petrică Ionescu, şi instituţie s-a deteriorat drastic. Contactat în Franţa, Petrică Ionescu ne-a declarat: “Nu voi mai monta niciodată la Opera din Bucureşti, cu direcţia actuală în niciun caz”. La montarea cu “Macbeth” din această primăvară, Petrică Ionescu susţine că s-a lovit, în ONB, numai de “minciuni, puturoşenie şi neînţelegeri”. Dacă la “Oedipe”, în 2003, colaborarea cu autorul costumelor, Cătălin Ionescu-Arbore, a decurs relativ bine, regizorul susţine că Arbore, ajuns director, “şi-a permis să trateze cu uşurinţă un spectacol destul de complicat”.

“Arbore nu a executat nimic cum am vorbit, a făcut nişte orori de costume şi nu a venit la nicio repetiţie, aşa că a trebuit să fac totul singur”, declară Ionescu. “Conducerea Operei dădea vina pe diavol care ar fi intrat în maşinişti”, mai afirmă regizorul. În prezent, Petrică Ionescu a intentat proces de calomnie pentru afirmaţiile la adresa lui făcute de Cătălin Ionescu Arbore şi de dirijorul Iurie Florea. (Doinel Tronaru)