Pe timpul comuniștilor nu exista instituția creditului bancar în forma în care ea există acum. Oamenii s-au adaptat și au găsit o soluție simplă
Înainte de 1989, și chiar în următoarea decadă, singura bancă din România care se adresa cetățenilor simpli era CEC-ul. Mai exact Casa de Economii și Consemnațiuni, transformată, de curând în CEC Bank. Mai era și Casa de Ajutor Reciproc, dar și aceea percepea o taxă substanțială pentru sărăcia generalizată. Dacă oamenii aveau nevoie să cumpere un aragaz, frigider, televizor, mobilă sau alte agregate casnice, și n-aveau banii necesari, erau nevoiți să se împrumute de la prieteni, cunoștințe sau rude. Care, la rândul lor n-aveau prea mulți bani, că veniturile erau mici. Dar ingeniozitatea națională a găsit o formă de creditare rudimentară, dar de mare folos pe acele timpuri. Așa-numitul „CAR țigănesc”. Cum funcționa? Simplu. La serviciu, sau în cercul de prieteni și rubedenii se identificau patru-cinci persoane serioase și solvabile. Apoi, se convoca o întrunire și se stabilea suma pe carefiecare „deponent” o băga în „fondul de rulment”. De regulă, nu era vorba de bani mulți, cam o mie de lei de căciulă. Regula era una singură. La cinci participanți se strângeau, într-o lună, 5.000 de lei. Banii aceia îi lua unul singur. Apoi, prin tragere la sorți, venea rândul celorlalți. Practic, patru luni cotizai la „fond” și în a cincea tu erai beneficiarul. Fără rate, dobânzi, ROBOR și alte taxe și impozite. Simplu ca bună ziua. De ce i s-a spus CAR Țigănesc? Mister! Probabil că așa procedau conaționalii noștri în vremurile în care băncile nu se adresau decât celor care vehiculau sume importante și nu oamenilor de rând.