A murit Peti. Un nimeni, un om fără casă, care dormea pe stradă. A fost înmormântat creștinește de o mână de oameni care, de-a lungul anilor, l-au hrănit și îngrijit.
A ajuns în stradă, nu pentru că ar fi fost un leneș, bețiv și drogat. A pierdut totul într-o clipă și nu a avut puterea să lupte, așa că s-a resemnat. Singurul lui tovarăș era un câine. Și el, al străzii. Peti îi dădea din mâncarea lui, primită de la binefăcătorii lui. De fapt, prima grijă a lui era să hrănească animalul, apoi mânca și el. Câinele îl încălzea și când iernile erau grele, îl trezea să nu înghețe. Astă iarnă au venit hingherii și i-au luat câinele. Să nu-l supere prea tare pe Peti, i-au spus că-l duc la adăpost, că-i erau înghețate lăbuțele. L-a dus în brațe până la mașină. Vecinii s-au rugat de hingheri să-i lase câinele, dar nu a fost chip să-i înduplece. S-au dus apoi la adăpost, să-l aducă înapoi, dar nu au reușit. Peti era tot mai trist. La scurt timp s-a prăpădit și el. L-au dus la morgă, acolo unde zac mult timp cadavre nerevendicate. Vecinii au pus mână de la mână, i-au cumpărat un loc de veci și l-au scos să-l înmormânteze creștinește. L-au condus pe ultimul drum, la casa veșnică, pe omul fără casă. Nu l-au plâns, dar au fost triști. Acum îi fac și parastas, să fie pomenit în ceruri, pentru că a fost un om. Unul care nu a încurcat și deranjat niciodată pe nimeni, care a contat, poate, doar la o statistică, unul învins de resemnare.
Omul care mi-a povestit despre Peti, unul dintre cei care s-au ocupat de înmormântare, a conchis: știu că nu e o poveste senzațională, dar pentru noi, Peti a fost un suflet și el. Niciodată nu știm ce ajungem, oricât de puternici, inteligenți și frumoși am fi.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.