Evenimentul Zilei > Actualitate > „O ţară mică! Patru mese!”. Amintiri din burta „ŞARPELUI ROŞU”. Reporter de Cursă Lungă
„O ţară mică! Patru mese!”. Amintiri din burta „ŞARPELUI ROŞU”. Reporter de Cursă Lungă

„O ţară mică! Patru mese!”. Amintiri din burta „ŞARPELUI ROŞU”. Reporter de Cursă Lungă

Asta a fost zicerea cu care Gheorghe Dinică l-a inspirat pe scenaristul din „Cel mai iubit dintre pământeni”. În film a apărut puţin schimbată da' la fel de savuroasă: „O ţară mică. Mese puţine!”

Da' pentru că am fost de faţă la naşterea ei, să povestesc io cum a fost. Prin '93-'95, eram unul dintre vizitatorii fideli ai fostei celebre crâşme boeme „Şarpele Roşu”, de pe lângă Piaţa Galaţi, din Bucureşti. Patron era un fost revoluţionar, Dan Niculescu, zis „Şarpele”. Cârciuma avea fix nouă mese şi singurii ţigani care aveau voie să intre în local erau lăutarii. Cam segregaţionist „Şarpele”, Dumnezeu să-l ierte, că a murit acu' câţiva ani, da' nu era o idee chiar curioasă. O dată chiar a tras cu puşca în tavan ca să scoată afară câţiva clienţi cu ghiuluri pe fiecare deget şi lanţuri de aur groase pe cefele lor late. Busturile lui Lenin, Ceauşescu şi Marx erau ornamente, pe uşa de la budă scria „Secretar B.O.B”, iar deasupra era o lozincă mobilizatoare: „Să facem totul!”. Ziua era tristeţe mare acolo, da' noaptea devenea un Pantheon. Ştefan Bănică, Dumitru Rucăreanu, Ştefan Iordache, Şerban Ionescu, Gheorghe Mihăiţă, Colea Răutu, Dorel Vişan, Nicu Constantin, Stelian Nistor, Nuţu Cârmâzan şi mulţi alţi artişti celebri obinuiau să se facă muci în bodega lu' nea Dan. Eu cu echipa mea de la EVZ, de pe noapte, nu prea obişnuiam să plătim, că ne cinstea patronu', că scriam de bisnisul lui. Şi, slavă Domnului, aveam ce scrie. Şi ce bea.

Burta „Şarpelui” era mereu plină

Într-o noapte, pe la două dimineaţa, aterizăm noi în „Şarpele Roşu”. Acolo mâncarea înesmna numai grătare şi erau mereu proaspete, chit că Dan Niculescu nu avea nici măcar un frigider pentru cărnuri. Vizavi era un butic nonstop care vindea şi cefe de porc, mititei, muşchi de viă, mă rog, de-ale parlagiilor. Când vroia vreunul de haleală, un ospătar trecea strada, lua cele trebuincioase şi asta era totu'. Practic, nea Dan vindea pe acte doar băutură, ţigări şi murături, că alea le punea el personal. În fine, băgăm noi la jgheab ceva cârnăţăraie şi trosnim fo trei-patru sticle de Galbenă de Odobeşti, că eram tineri şi tâmpiţi dacă beam vin dulce. La o masă, singur, se drojdea nea Gigi, Adică Gheorghe Dinică. N-am fost niciodată convivul său, da' am asistat la multe din reprezentaţiile sale bahice şi post-bahice. Nelu Ploieşteanu era încă necunoscut pe vremea aia şi la putere printre lăutari era Mitiţă, un ţigan chior şi plângăcios, cu patru puradei acasă – de care se plângea mereu că-s bolnavi, doar-doar îi dai ceva – care era şi taragotist, şi oboist, şi viorist şi basist şi gurist. Cre' că cânta şi la lingură de lemn. Într-o pauză a „Filarmonicii Şarpele Roşu” – că aşa se numea taraful – se ridică nea Gigi într-un cot şi numără mesele ocupate. La una eram noi, adică io cu Bogdan „Păsărică” Atanasiu, acu' bancher şi fotoreporterul Cătălin Luţu – printre altele şi şahist de forţă – la a doua el, la a treia „Şarpele” însuşi, şi încă una, nu mai ştiu cu ce locatari. Cu toţii ne uitam la Dinică simţind că urmează ceva memorabil. Şi vine. Cu voce tare, nea Gigi decretează: „O ţară mică! Patru mese!”. Ne-am spart de râs. Aceasta este adevărata poveste a replicii intrate deja în folclor. Probabil, că, în timp, a mai lucrat ceva la ea şi a îmbunătâţit-o.
Nu mai ştiu dacă chiar atunci, da' parcă atunci, la finalul şpriţului nostru nocturn, Luţu a scos pe gură o altă replică fină, de cunoscător al „fenomenului”: „De-abia aştept să-mi moară p…, să mă dedic, în exclusivitate, băuturii!”. Nu l-am văzut de ani buni aşa că nu ştiu dacă şi-a împlinit dezideratul sau încă mai aşteaptă.