Partea I

Săptămâna trecută, pentru a nu știu câta oară în viața mea, m-am confruntat cu ceea ce unii numesc destin. O încrengătură de întâmplări ce pare pusă la cale de o putere divină. Nu o dată în viață m-am întâlnit cu astfel de situații. Eram cufundat în lectura unor cărți referitoare la o perioadă pe care o consider tulburător de asemănătoare cu ceea ce trăim astăzi, în special anul 1938 și instaurarea dictaturii regelui Carol II.

Intenționez să scriu o carte despre tatăl meu, N. Mihăescu, asistent și apoi șef de lucrări la catedra lui Tudor Vianu de la Universitatea din București. Tatăl meu a trăit sub trei dictaturi: carlistă, antonesciană și ceaușistă. Pentru că amintirile lui despre tinerețea sa au fost întotdeauna foarte diluate, încerc să umplu golurile citind memoriile unor contemporani. Așa am dat peste notele autobiografice și însemnările din închisoare ale academicianului Ion Nistor. Istoric, doctor în filosofie și litere al Universității din Viena în 1909, profesor de „Istoria Europei Sud-Estice cu deosebită considerație a istoriei românilor” la Universitatea germană din Cernăuți din 1912 și membru al Academiei Române din 1915, Ion Nistor a făcut parte din guvernele liberale de după Primul Război Mondial. Imediat după cel de al II-lea Război Mondial, în 1945, a fost ales director al Bibliotecii Academiei, iar în 1950 a fost arestat și internat în penitenciarul de la Sighet, fără a fi judecat sau condamnat. A fost eliberat după 5 ani. Avea 80 de ani și niciun ban în buzunar. A împrumutat o monedă de 25 de bani de la un portar pentru a putea telefona fiicei  sale ca să vină să-l ia din Gara de Nord. Cele câteva pagini de însemnări m-au afectat în așa măsură încât nu am putut dormi câteva nopți.

L-am căutat pe singurul adevărat liberal pe care îl cunosc, domnul Radu Portocală, nepotul politicianului cu același nume care a murit în inchisoarea de la Sighet și căruia statul român i-a vândut ochelarii și bretelele, vărsând cei trei lei obținuți la buget pentru acoperirea cheltuielilor cu întreținerea sa în pușcărie. Dintr-una într- alta, domnul Portocală mi-a spus ceva ce mărturisesc că nu aveam habar: Academia Română a fost desființată în iunie 1948 printr-un decret. Dumnealui nu a reușit să găsească Monitorul Oficial nr. 132 bis, ci numai pe cel din august 1948, în care este publicat statutul noii Academii a Republicii Populare Române și numele celor pe care conducătorii României comuniste i-au NUMIT ca să facă parte din „cel mai înalt for științific-cultural al țării”. Printr-un Decret prezidențial al Consiliului de miniștri au fost desemnați și președintele academiei, și membrii prezidiului, și directorul bibliotecii. Studiind documentul acesta îngălbenit am avut revelația modalității prin care comuniștii s-au debarasat de cei peste 100 de membrii ai Academiei Române care acum figurează pe o placă din marmură prinsă de peretele coridorului care se numește Muzeul Academiei. Ei nu au fost excluși și nu li s-au retras titlurile, ci pur și simplu au fost dați afară din aula din Calea Victoriei, pentru că nu mai exista „academia lor”…

În timp ce „asimilam” aceste informații și confruntam lista numiților din Monitorul Oficial cu Dicționarul Membrilor Academiei Române, curios să văd ce cozi de topor au păstrat comuniștii în academie, am primit un curier electronic de la secretarul științific al Secției de Artă, Arhitectură și Audiovizual, care îmi redirecționa un mesaj transmis de cancelarie. Așa am aflat că Biroul Prezidiului s-a adunat în vreme de molimă și a pus la cale o modificare a statutului Academiei Române. Mesajul avea atașată și copia documentului în care erau consemnate articolele și aliniatele ce se doresc schimbate, dar și semnăturile celor șase membri: președintele Ion Aurel Pop, vicepreședinții Bogdan C. Simionescu, Victor Spinei, Răzvan Theodorescu, Victor Voicu și secretarul general Ioan Dumitrache.

Partea a II-a

Discuții în legătură cu modificarea statutului Academiei Române s-au mai purtat și în 2016, atunci când conducerea academiei s-a consultat cu toți membrii privind Legea de funcționare, ce trebuia înaintată spre aprobare Parlamentului României. Cine are răbdare să citească acest document stufos va trage cu siguranță concluzia că este depășit, mai ales pentru că din multe puncte de vedere Academia Română din 2020 funcționează după un statut mult mai apropiat de cel al Academiei Republicii Populare Române decât după cel al Societății Academice din 1867…

Cei care au moștenit academia în 1990 au fost mult mai indulgenți cu „nemuritorii” Epocii de Aur, așa că s-au adunat și i-au dat afară doar pe cei care au fost găsiți vinovați „că au desfășurat activități potrivnice intereselor țării și poporului român, dovedite și recunoscute public.” Exprimarea aceasta cred că este din statutul socialist al academiei, dar a prins bine la momentul în care se voia eliminarea Lenuței Ceaușescu, a președintelui de onoare al Academiei Române Nicolae Ceaușescu, a Suzanei Gâdea și a fostului premier Manea Mănescu. Comuniștii nu ar fi permis nimănui să fie „nemuritor”. Asta s-a întâmplat după „Loviluție”, atunci când statutul s-a adaptat inspirându-se din documentele instituțiilor similare occidentale. De aceea academicienii români din ziua de azi sunt aleși „pe viață”.

Apucăturile comuniste s-au perpetuat totuși. În Academia Română există o ierarhizare foarte strictă a categoriilor de academicieni: membrii titulari sunt mai academicieni decât membrii corespondenți, iar membrii de onoare sunt un fel de Cenușăreasă în fața celorlalte două categorii. Până de curând nu înțelegeam de ce membrii de onoare nu au voie să voteze în Adunarea Generală pentru primirea unui candidat la un post de corespondent sau de titular. Nici corespondenții nu au dreptul să voteze un titular. Fiecare trebuie să-și cunoască lungul nasului! Mai ales membrii de onoare…

Atunci când am propus modificarea statutului în sensul că, din moment ce pentru cvorum este necesară prezența tuturor membrilor academiei, ar fi normal să și voteze toți fără discriminare, așa cum se votează pentru conducerea academiei, Biroul Prezidiului s-a opus, pretextând că trebuie întâi să fie votată în Parlament legea de funcționare și abia apoi putem „umbla la statut”. Lucru care nu s-a întâmplat din 2016 până azi.

Însă ceea ce nu s-a putut în cazul meu e posibil pentru altcineva, care, asemenea comuniștilor, nu suportă ideea de academicieni aleși pe viață. Cineva care a simțit nevoia să introducă în statut posibilitatea „retragerii calității de membru” și a propus și în ce condiții: „ca urmare a neîndeplinirii sau încălcării grave a unei îndatoriri prevăzute de lege sau de statut.” Printre modificări există și câteva precizări ale „drepturilor și îndatoririlor” academicienilor, cărora li se cere prezența la ședințe și la activitățile secțiilor. Să semneze condica, domnule! Biroul Prezidiului Academiei Române a aprobat modificarea statutului în așa fel încât să fie posibilă îndepărtarea indezirabililor, repetând crima care s-a petrecut în 1948 când academicienii au fost dați afară abuziv. Cineva dorește să facă loc camarazilor de unitate, care așteaptă să ocupe băncile aulei prestigioasei instituții de cultură.

Partea a III-a

După cum sunt formulate propunerile de modificare a statutului, pot să bag mâna în foc că ele s-au născut în mintea vicepreședintelui Victor Voicu. Am avut neplăcerea să fac cunoștință cu modul său de exprimare în mai multe prilejuri. Și deși Victor Voicu se prezintă drept liberal (a fost consilierul lui Crin Antonescu în scurta perioadă cât a asigurat interimatul la președinția României în 2012 și îi dă sfaturi premierului Ludovic Orban) vorbește și gândește ca un comunist sadea. Victor Voicu — liberalul lui pește — născut în 1939 și venit din satul Bolovani, județul Dâmbovița, a ajuns general și om de știință numai cu sprijinul Partidului Comunist care i-a permis să-și facă studiile. Că doar nu a învățat la Liceul Militar de la Mânăstirea Dealu și nici la St. Cyr! Iar „Loviluția” i-a permis să ajungă milionar, că doar nu a moștenit de la părinți fabrica de medicamente pe care a vândut-o pe 30 de milioane de euro…

Victor Voicu a candidat la funcția de vicepreședinte al Academiei Române în aprilie 2018, deși avea o sentință definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție care îi interzice ocuparea oricărei funcții publice timp de trei ani. Victor Voicu nu își declară averea așa cum o cere legea, ci îi trimite la fisc pe cei care au dreptul să pună întrebări. Nimeni nu se sesizează de aceste încălcări ale legii, nimeni nu îndrăznește să îl aducă în legalitate. Mi s-a spus că „este arondat”… Asupra colegilor lui din Biroul Prezidiului Academiei Române are evident un ascendent. Îi are cu ceva la mână? Mulți în academie se tem de el.

Recunosc că sunt ținta modificărilor de statut pe care încearcă să le impună Victor Voicu. Pentru el sunt ca pânza roșie agitată de toreador în fața taurului. Când mă vede „își pierde uzul rațiunii”, pentru că am îndrăznit să îl chem în fața Consiliului de Onoare al Academiei Române. Dar nu sunt singurul pe care ar vrea să-l elimine: orice academician cu gura mare sau bătrân și bolnav este o posibilă țintă, un indezirabil. Șefii lui Voicu ar trebui să-și pună întrebarea dacă merită cu adevărat să se folosească de un asemenea personaj lipsit de glagorie. Victor Voicu și toți cei care duc țara noastră la pierzanie se bazează pe naivitatea, lehamitea și frica românilor.

Am trimis de vineri Prezidiului Academiei Române votul meu negativ privind intempestivele propuneri de modificare a statutului:

 

„Către Biroul Prezidiului Academiei Române,

Dragi colegi,

Vă transmit pe această cale, așa cum ați cerut prin curierul electronic din 10.06.2020, ora 13:34, votul meu privind modificările la statutul Academiei Române pe care le-ați aprobat în ședința de astăzi.

NU, NU SUNT DE ACORD!

În susținerea acestui vot negativ îmi permit câteva sfaturi și comentarii:

1. Modificările pe care le propuneți îmi demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie, că sunteți mai răi decât membrii Academiei Uniunii Sovietice care au refuzat să-l excludă pe Andrei Saharov, deși fusese arestat de Leonid Brejnev.

2. Sfătuiesc membrii Prezidiului fie să retragă aceste propuneri înainte să facă de rușine Academia Română, fie să meargă până la capăt și să apeleze la tovarășul Victor Voicu care să ceară Guvernului, unde are relații, se emită o Ordonanță de Urgență prin care să se desființeze Academia Română cu totul. Vor putea apoi să o reînființeze și să primească în ea pe cine doresc. Există un precedent: au făcut așa comuniștii în 1948. În ultima vreme conducerea Academiei s-a comportat în multe situații aidoma predecesorilor ei comuniști…

3. Înainte să ceară comportament ireproșabil colegilor care i-au votat, le reamintesc membrilor Biroului Prezidiului că au printre dumnealor un tovarăș care a primit o sentință definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care îi interzice să ocupe orice funcție publică timp de trei ani. Tovarășul Victor Voicu a candidat în 2018, deși interdicția este valabilă până în 2021 inclusiv!

4. Prin modificările statutului pe care le-a aprobat Biroul Prezidiului, Academia Română se transformă într-un soi de breaslă, ca să nu spun sindicat, în care membrii pot fi pedepsiți, dacă nu sunt cuminți sau nu își fac temele și norma de lucru.

Eu credeam că devii academician pentru opera care te reprezintă și te face nemuritor și NU pentru că ești disciplinat și umbli în patru labe în fața unui soi de staroste.

Închei amintind cuvintele lui Victor Eftimiu rostite când ieșea odată de la o ședință a Academiei Române:

„M-am săturat de lichele, vreau o canalie! Rușine, tovarăși!”

Eugen Mihăescu