O româncă, martoră la ritualuri pierdute în Mexic

Luminiţa Cuna este o româncă a cărei pasiune este să descopere lumea îndepărtată şi plină de mister din America Latină.

Ultima oară, Luminiţa ne-a scris despre o nuntă în jungla Ecuadorului, la care a fost martoră. Astăzi, ne scris despre obiceiurile aproape pierdute ale civilizaţiei maia, în sudul Mexicului. Este vorba despre un scurt popar în oraşul San Cristobal, cu piaţa lui de textile viu-colorate şi despre un ritual pe care nici măcar mexicanii nu-l mai recunosc.

..... Mă plimbam prin piaţa de textile a fermecătorului oraş colonial San Cristobal de las Casas, unde maiaşii din satele învecinate îşi vindeau ţesăturile viu colorate, bijuteriile din seminţe naturale şi suvenirurile pentru turişti. Eram în Chaiapas, cel mai sudic stat al Mexicului, renumit prin frumuseţea naturii, diversitatea culturală (o pătrime din populaţie este maiaşa) şi rebeliunile zapatiste din anii ‘90. Vrând să mă ascund o clipă de dogoarea soarelui şi zarva pieţii, am intrat într-o biserică, Templo de la Caridad.

Am păşit pe scările roase de timp, am trecut de poartă masivă de lemn şi am pătruns în răcoarea întunecată a lăcaşului. Altarul principal adăpostea într-o vitrină de sticlă un Iisus crucificat, străjuit de statuile unor sfinţi. În dreapta bisericii se afla un altar mai micuţ dedicat Fecioarei Maria “Virgen de la Caridad”, patroana lăcaşului, reprezentată de o statuie în mărime naturală, îmbrăcată în mătăsuri galbene şi dantele albe. Două femei maiaşe şuşoteau în băncile din faţa Sfintei Fecioare. În faţa altarului principal, pe lespezile de piatră luminate de câteva raze de soare, un bărbat mic, tuciuriu, îmbrăcat în cojoc negru de miel specific maiaşilor Tzotzil din zonă, stătea pe un scăunel şi se rugă cu voce tare. Era vraciul (curandero în spaniolă, sau ilol în limba maia tzotzil).

Tainele unui ritual de curăţire maia

Lângă el, cu faţa la altar, stătea o tânără însărcinată, sub privirile grijulii ale părinţilor ei. În faţa vraciului ardeau zeci de lumânări albe pe un suport de fier, iar pe podea, pâlpâiau lumânări de diferite culori, grupate câte 3, 5, sau 7. O femeie indigenă învelită în şal mov, cu fusta neagră din blană de miel, era îngenunchiată la dreapta vraciului şi ţinea o găină neagră pe genunchi. Pe podea erau aliniate câteva sticle de Fantă şi Cola, lângă un mănunchi de busuioc. Nimerisem în mijlocul unui ritual de curăţire maia, una dintre modalităţile prin care maiaşii se tratează de diferite afecţiuni sau probleme.

Prin rugăciune şi intermedierea cu puterea divină, vraciul maiaş accede în lumea spiritelor şi salvează sufletul bolnav al pacientului. Medicina maia este un amestec de religie, ritual, ştiinţă şi spiritualitate. Vracii lor cunosc puterile multor plante şi sunt adevăraţi specialişti în erbologie.  M-am aşezat lângă cele două femei indigene care asistau la ritual. Din când în când vorbeau între ele în maia tzotzil, a cărei rezonanţa stranie mă făcea să mă gândesc la Apocalypto (Mel Gibson) şi îmi dădea fiori de emoţie. Peisajul era de o familiaritate bizară. Interiorul bisericii, altarul, statuile sfinţilor, pereţii albi cu picturi vechi înegrite de vreme erau ca în multe din bisericile catolice coloniale pe care le văzusem în America Latină. Mirosea a oaie (de la veşmintele maiaşilor) şi a fum (de la zecile de lumânări). Ritualul care se desfăşură cu naturaleţe în faţa altarului creştin, obiectele religioase şi ceremonia erau pentru mine noi şi ciudate, aparţinând unei lumi pe care o credeam dispărută.  Vraciul intona rugăciuni fără oprire şi cântul lui sacadat părea o silabisire repetată la nesfârşit: ta-ta-pa-ta-pa-ta… Vreme de 20 de minute bărbatul se ridică în picioare, aranjează lumânările, se aşează pe scaun, se ridică din nou, înalţă mâinile suplicând spre cer, cu ochii închişi, rostind continuu ta-pa-paa-tee-ne-na-pa ... Ecoul rugăciunii răsună ireal în mijlocul sfinţilor şi a icoanelor. La un moment dat, s-a întors spre femeia gravidă cu care a schimbat câteva cuvinte. I-a luat apoi încheietura mâinii stângi şi a reluat rugăciunea. Femeia în şal mov, îngenunchiată pe lespezi, mângâia găină neagră. Mai târziu, am aflat că vraciul nu doar o ţinea de mâna pe pacientă, ci îi făcea un diagnostic prin puls. Exact ca în medicină tradiţionala chinezească, maiaşii diagnostichează prin puls – cât e de rapid, de puternic, la suprafaţă sau profund, ei ascultă vocea sângelui care le dă informaţii despre boala pacientului.

La un moment dat, vraciul, continuând să recite, s-a ridicat de pe scaun, a luat găina de gât şi de picioare, a sulfat peste lumânări şi a făcut câteva cercuri cu găina peste fum. Apoi, a început să plimbe găina peste braţele, burtă, şi spatele femeii însărcinate, fără a se opri din ruga sacadată. A făcut câteva cercuri cu găină pe burtă femeii, apoi a început să-i şteargă cu găina braţele şi capul, spatele de la ceafă pe coloană, la stânga şi la dreapta. A suflat din nou peste lumânări, a trecut găina peste fum, şi din nou peste corpul femeii.

Vraciul recomandă pacientului ce fel de găină să aducă: albă pentru vindecarea unui copil, cocoş pentru bărbaţi, găina maro pentru femei şi găină neagră în cazuri mai grave. După curăţire, găina a fost băgată în plasă şi dată în grija unei însoţitoare. Pasărea nu a fost sacrificată, aşa cum cere ritualul tradiţional (sacrificiul găinilor în bisericile catolice irită autorităţile bisericeşti şi în multe locuri sunt acum interzise; doar în unele sate maia se mai practică sacrificiul găinii în interiorul bisericilor). Găina folosită la ritual este oricum destinată cuţitului – familia bolnavului ia găina acasă, face supă din ea, care este servită persoanei bolnave. În ultima parte a ritualului, vraciul a luat smocul de busuioc, a rupt o frunză, a mirosit-o, zicând în continuare ruga. A împărţit busuicoul în două şi a început să tamponeze tâmplele apoi burta femeii. Frunzele busuiocului foşneau plăcut acompaniind vocea vraciului cu un pufăit ritmic. După ce a fost curăţată cu busuioc, femeia gravidă a luat punga cu găina, şi, acompaniată de părinţi, a ieşit din biserică. Ea urma să arunce busuiocul în apropierea bisericii, şi maiaşii vor şti să nu se atingă de plantă, pentru că ea conţine acum toată energia negativă pe care a absorbit-o din femeia însărcinată.

Culorile care vindecă

Am intrat în vorbă cu femeia de lângă mine, o maiaşa mărunţica, zbârcită se timp şi arsă de soare, îmbrăcată într-o ie mătăsoasă turcoaz, cu fusta tipică de blană de miel, strânsă la brâu cu un cordon de lână roşie. Într-o spaniolă foarte stricată (maiaşii din sate de abia vorbesc spaniola) mi-a spus că venise să scape de o durere cruntă de cap.

Aştepta ca vraciul să îi zică ce culori de lumânări să aducă, precum şi dacă are nevoie de găină (o putea cumpăra imediat din piaţă). Am întrebat-o dacă nu ia pasitle pentru durere. M-a privit şi mi-a zis încruntată “no sirve”, “nu folosesc la nimic, doar vraciul mă poate scăpa de durere, medicamentele nu au nici un folos”.

Culorile lumânărilor şi numărul lor sunt importante, fiecare afecţiune necesită o culoare şi un număr diferit de lumânări. Galben pentru a scăpa de energie negativă sau invidie, albul este oferit când ceri ceva – fericire, dragoste,  albastru pentru pentru bunul mers al afacerilor, verde pentru a vindeca boli. Bolile fizice sunt consecinţe ale îmbolnăvirii spiritului, când omul se îmbolnăveşte, el îşi pierde o bucăţică din spirit şi asta îl face să sufere. Vraciul vindeca cu plante, găini, ouă. Lumânările previn distrugerea spiritului, eliberează spiritul pacientului. Fumul lor şi al răşinilor arse (ca tămâia) sunt mâncare pentru sfinţi. Sticlele de Coca Cola, Fanta şi alte băuturi carbogazoase sunt şi ele folosite în ritualul de vindecare, culoarea băuturii oferite depinzând de problema bolnavului. Aceasta este o adaptare la modernitate a tradiţiilor. În trecut, maiaşii utilizau posh, o băutură alcoolică din trestie de zahăr, dar acum, sucurile carbogazoase sunt mai uşor de găsit, mai ieftine, şi astfel poshul a fost înlocuit. Consumate, băuturile provoacă eructaţie, proces prin care maiaşii cred că se elimină spiritele rele care provoacă boala.

Maiaşii au creat o corespondenţa între zeii lor şi sfinţii catolici, au integrat ritualuri şi elemente native în riturile catolice aduse şi impuse de spanioli acum 500 de ani, astfel dând naştere unei forme indigenizate de catolicism, întâlnită des în ţările din America Latină cu o prezenţa indigenă puternică. Acest sincretism al catolicismului cu credinţele maia poate fi şocant şi poate părea chiar şi blasfemic la prima vedere. Ţinând cont de circumstanţele istorice în care a fost creată aceasta mescla de religie, critica se poate îmblânzi şi putem îmbrăţişa cu curiozitate şi interes religia practicată de maiaşi. O femeie maia cu fetiţa ei au intrat în biserică, s-au îndreptat spre altarul dedicat Fecioarei “La Caridad”, au îngenunchiat, au aprins lumânări şi au început să se roage, iar noua mea amică şi-a luat locul la dreapta vraciului. În acel moment, un grup de turişti mexicani împreună cu ghidul au intrat în biserică.

Ghidul vorbea tare, explicând în ce an au fost pictate tablourile de pe pereţi, ce înseamnă inscripţiile de pe scări, stilul architectural al bisericii. Au înaintat spre altarul principal şi s-au oprit lângă vraci şi pacient. Vraciul şi-a continuat rugăciunea şi a încercat să facă abstracţie de grupul gălăgios care aproape îi calca pe lucrurile ceremoniale. Ghidul a arătat turiştilor bolta bisericii, coloanele, statuile, dar nu a menţionat nimic despre ce se petrecea în biserica, la un metru de ei. Maiaşii şi-au continuat ritualul. Turiştii şi maiaşii, aflaţi în acelaşi spaţiu, erau invizibili unii pentru ceilalţi. Au trecut unii pe lângă alţii, ignorându-se. Acest moment a reprezentat foarte clar nu numai cât de invizibili sunt indigenii pentru lumea “civilizată” dar şi distanţa dintre cele două culturi, atât de mică fizic, şi totuşi atât de mare.