Câteva sute de români au descoperit că maratonul este o aventură extremă accesibilă aproape tuturor. Unii ajung să experimenteze cursa atletică supremă relativ târziu, după 50 de ani, când au ajuns deja bunici. Alţii, lucrători prin multinaţionale şi bănci, ajung să îşi ordoneze viaţa după această pasiune.

Andrei Roşu are băiat, nevastă cu fetiţă în burtică, job la bancă (nu director). Ocupat om, nu? Ei bine, omul acesta de 35 de ani nu a lăsat cravata să-l strângă prea rău de gât şi s-a gândit să se apuce de alergat. Asta era acum un an, când se pregătea de maratonul de la Polul Nord. Acum, a alergat deja alt cinci maratoane, pe cinci continente. Mai are de alergat câte unul în Asia şi America de Nord şi gata, va realiza obiectivul: 7 maratoane pe tot atâtea continente. Ora asta, 4, sună mai mult a noapte decât a dimineaţă. E o oră la care se trezesc puţini oameni. Şi, dintre cei care o fac, mulţi merg la toaletă ori dau buzna la frigider, că li s-a uscat gâtul. Şi se pun la loc, că încă e noapte afară. Dar Andrei îi spune dimineaţă. „E aerul mai curat, nu e atâta aglomeraţie”, spune el. E vremea de alergat prin oraş. Sunt zile în care face 11 kilometri, altele în care face 22, altele în care face doar sprinturi, cu pauze, preţ de două ore. Pe seară, la ora 14

Are şi un traseu: Piaţa Victoriei – Arcul de Triumf – Casa Presei – Antena 1 – Băneasa – Nicolae Caramfil – Ambasada Chinei – Piaţa Charles de Gaulle – Aviatorilor – Piaţa Victoriei. „Când alerg 22 de kilometri, îl fac de două ori. A doua oară în sens invers, să nu mă plictisesc”, explică el.

Pe Caramfil revine la orele dimineţii corporatiste, adică 8-9. Lucrează în bancă, e project manager, ceva în Resurse Umane, cu o denumire lungă în engleză. O clădire de sticlă, dintr-o zonă prăfuită a Capitalei. Aici ne şi întâlnim pentru un dialog, la ora 14. Cred că, pentru el, e cam pe seară. Doar au trecut 10 ore de când s-a trezit.

Urcăm la etaj, iar biroul lui e cel mai depărtat de lift. Cred că îi convine, mai face câţiva metri pe jos. Până la măsuţa şi calculatorul lui, vezi uşile alea gri, toate la fel, dar cu plăcuţe diferite: CEO, Head of ... şi alte dintr-astea. Cât stau să rezolve nu ştiu ce problemă, apuc să văd cum se împacă sportivul cu biroul. O sticlă de 5 L cu apă plată, plină doar pe jumătate, e la picioare, lângă un rucsac încăpător. Pe birou e o halbă ca acelea de bere, dar asta e pentru apă. Cât munceşti, cât ai liber? Adevărata balanţă

Că tot vorbim de birou, în afară de computer şi halbă, pe el e doar telefonul şi tocul de ochelari. Nicio hârţoagă, niciun dosar. Nu pot să nu mă uit pe masa de vis-a-vis a colegei, care are vreo câteva flori – unele mai proaspete, altele mai ofilite -, poşetă, păhărele, de hârtii de lucru nu mai zic. Andrei îmi explică misterul. Nu e nici prima lui zi la birou (lucrează în bancă de vreo 9-10 ani) şi nici ultima. „Tot ce vede ochiul la un metru de el percepe ca task, ca sarcină”, spune Andrei. A învăţat asta la un curs de management al timpului. De atunci îşi tot planifică lucruri, îşi eliberează programul şi creierul. A realizat că are destul timp liber de când le rânduieşte aşa pe toate.

„Desktop-ul meu este mereu gol”, îmi spune el şi întoarce spre mine un ecran cu o imagine presetată, simplă, albastră. Nu are nicio iconiţă, tot ce-i trebuie e în bara de Windows. Prima dintre ferestrele de pe bară e cea de Outlook. Dă click pe ea şi apare o agendă. Apuc să văd câteva lucruri, de genul „să sun pentru cazare Paris” şi alte lucruri din acestea mărunte. Îmi explică: „Unii zic că că nu au timp de pasiuni pentru că munca le ocupă 80% din timpul lor. Ia să vedem dacă e aşa. Deci, munceşti 8-9 ore pe zi, cinci zile pe săptămână. Ajungi la, să zicem, 45 de ore de muncă pe săptămână, să zicem 50. În partea cealaltă, la timp liber, ai totuşi 3-4 ore în zilele lucrătoare şi vreo 13 în weekend. Am scos somnul. Deci cât dă? Tot vreo 45 de ore. Aşadar, e timp destul. Ni se pare că stăm mai mult timp la muncă pentru că nu ne planificăm nimic în viaţa personală. Stăm acasă, ne uităm la TV sau pur şi simplu stăm nefăcând nimic, sâmbăta mergem la cumpărături, că e frumos. Iar dacă sâmbătă e frumos, duminică plouă şi nu mai facem nimic”. Spune că, după cursul de folosire eficientă a timpului, i-a luat o zi să-şi reorganizeze viaţa. Deschide din nou agenda din Outlook. Are orarul ocupat pe trei weekenduri de acum incolo. Plecări cu familia, lucruri din acestea. De ce face toată agenda asta, în loc să ţină minte.

„Mi-aş încărca creierul. E ca la numere de telefon. De ce să ţin minte un număr de telefon dacă îl am în agendă. Eu îmi pun remindere. La orice. Altfel, m-aş încărca cu task-uri”, explică el. A început tare: cu Polul Nord

Şi, uite aşa, găseşte timp să alerge. Îmbrăcat regulamentar (de bancă) - la cămaşă, cravată, pantaloni închişi la culoare -, cu ecusonul în piept, omul acesta deschide site-ul său şi îmi arată pe unde a fost să alerge. Primul a fost maratonul de la Polul Nord. Ţin minte că ne întâlnisem înainte de nebunia asta şi mă îndoisem că poate să îl facă. Abia alergase primii săi zeci de kilometri legaţi, prin parc, în Bucureşti. Îmi spunea atunci că drumul la Pol e chestia la care a visat de când era copil şi citea Jules Verne.  Iar ambiţia asta l-a purtat dincolo de linia de sosire, după opt ore fără şase minute de alergat prin zăpadă. Maratoane în Australia, Turcia, Chile, Antarctica şi Algeria La trei luni după Polul Nord, a dat zăpada pe nisipul roşiatic din deşertul australian, alergând un maraton în zona muntelui Uluru. S-a antrenat mult între timp, aşa că, la Antipozi, a venit al 28-lea din 92 de concurenţi care au terminat cursa, cu timpul de 3 ore şi 58 de minute. La 50 de minute de câştigător.

A urmat maratonul din Turcia, în octombrie 2010, singura cursă care trece de pe un continent pe altul (din Europa în Asia). Cea mai mare nebunie a fost însă în decembrie trecut: a alergat două maratoane într-o săptămână, pe continente diferite. Mai întâi a fost cel din Chile (America de Sud), unde a alergat 42,195 kilometri pe coasta Pacificului pentru a strânge fonduri pentru Hospice, o fundaţie românească care sprijină persoanele cu boli incurabile. Întâmplător sau nu, aici a scos şi cel mai bun timp al său de până atunci: 3 ore şi 54 de aminute.

A urmat Antarctica şi frigul său extrem, unde a terminat al 18-lea, după aproape şase ore. Şi, ca experienţa să fie totală, la doar cinci zile după maraton, a alergat ultramaratonul antarctic, o cursă bolnav de lungă (100 de kilometri). A terminat-o şi pe aceasta. Timpul contează mai puţin, dar iată-l: 21 de ore şi 22 de minute. Bani, de unde? Sponsori, banii mei, "am mai vândut din casă"

Acum, tocmai ce s-a întors din Africa, iar asta se vede pe ten. Şi pe unghii, unde încă mai poartă urme de henna. Şi pe neobositul mail, unde o cercetătoare de la Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare Chimico-Farmaceutică îi mulţumea pentru probele de nisip aduse. În acelaşi timp, îl informa că a reuşit să izoleze trei microorganisme dintre mostrele de zăpadă aduse de el de la Polul Nord. „Uite că aşa am devenit şi om de ştiinţă – glumeşte Andrei – Dacă publică o lucrare, o să fiu coautor”. O să întrebaţi acum de unde a avut omul atâţia bani, că doar am spus la început că are familie, iar la bancă nu e tocmai director.  Pentru toate aventurile pe care le-am amintit mai sus a avut nevoie de vreo 35.000 de euro. „Să ştii că nu a fost uşor să strâng banii. Dar am căutat sponsori şi am găsit. Am mai vândut din casă (râde). Vreo 20% am pus eu”, explică Andrei. Planuri: ultra Omul de Fier Nu se va opri însă aici. După 7 maratoane pe 7 continente, din care i-au mai rămas doar cursa montană din Nepal şi una din Alaska, urmează un alt circuit, cel al ultramaratoanelor, început odată cu cei 100 de kilometri din Antarctica. Acum îmi explică şi ceea ce văzusem eu în calendarul de pe Outlook, cazarea la Paris. „Teoretic, ultramaratonul e o cursă care depăşeşte cei 42.195 de metri ai maratonului. Dar, de obicei, ultramaratoanele organizate în lume au peste 50-60 de kilometri. La Paris, are 80. Traseul străbate suburbiile orasului, trece pe lângă Versailles şi se termină la primul etaj al Turnului Eiffel”, spune el. S-a gândit tot la 7 ultramaratoane, pe 7 continente. Planurile sale par a nu se opri. Nu va pleca în străinătate în cele opt luni de după naşterea fetiţei. „Voi alerga totuşi la maratoane organizate aici, în România”, spune el. Dar, după această perioadă, s-a mai gândit la ceva. Se numeşte Ironman, concurs de ultra-triatlon ce presupune o cursă nebună, care debutează cu 3,8 kilometri de înot, continuă cu 180 de kilometri de mers cu bicicleta şi se încheie „liniştit”, cu un maraton. Mă scuzaţi, am greşit. Andrei vrea „double Ironman”, adică 7,6 kilometri înot, 360 de kilometri în şa, 84,4 kilometri de alergare. MARATONIST LA 56 DE ANI De la "gâfâind-horcăind" la primul maraton

Din câte am văzut, Andrei a mers departe rău (sau bine) cu pasiunea pentru alergat. E ca şi cum ai organiza o excursie în Retezat şi, ajuns acolo, să te întorci către prieteni şi să le spui „Hai, nu dăm o fugă până în Apuseni?”. Propunerea asta ar putea fi refuzată de mulţi, dar, dacă ar schimba-o cu „Hai să ne repezim până în Parâng!” ar găsi destui colegi de drum. Asta pentru că, în România, alergatul de plăcere s-a dezvoltat destul de mult.

Pe un site, RO Club Maraton, s-au înscris la secţiunea „Alergători” 178 de persoane care aleargă din plăcere. Împreună cu alţi pasionaţi, oamenii aceştia ţin zilnic jurnale de antrenament, care contorizează kilometrii alergaţi în fiecare zi. Unul dintre alergători e Viorel Ghiţă. La muncă e inginer constructor, acasă e bunic de câţiva ani. Anul acesta, în mai, face 56 de ani.

„Aveam 40 de ani când m-am apucat să alerg. Mă lăsasem de ceva vreme de fumat – unde făcusem „performanţă”, ajunsesem la două pachete pe zi – şi mă îngrăşasem”, îşi începe povestea alergătorul. Aşa că a mers în parcul Titan (alergătorii îi spun Pitan, deoarece o tură are 3,14 km) din Capitală şi – îmbrăcat în „chiloţi de alergare”, aşa cum povesteşte într-un interviu pentru RO Club Maraton – a încercat să alerge o tură de parc, trei kilometri şi ceva, alături de oameni antrenaţi: „La un semn au plecat toţi ca din puşcă, conduşi de Dl. Taina. Eu, după ei... primii 200 de metri. Distanţa dintre mine şi pluton crescând rapid şi implacabil, eu gâfâind-horcăind, cu inima bătând să-mi sară din stomac şi ochii înceţoşaţi de transpiraţie şi lacrimi (recunoaşte cineva senzaţia?) m-am oprit şi mi-am zis: ''Ducă-se! Nu-i de mine! Fiecare cu ce poate...’’ Apoi  am plecat spre locul unde parcasem masina. Cineva din pluton a observat mişcarea, s-a oprit, s-a întors după mine şi a început să mă dăscălească”.

Omul care a părăsit plutonul i-a propus să încerce să meargă, apoi să mai alerge puţin, apoi iar să meargă, până termină cei trei kilometri şi ceva. Privind înapoi, acel moment e tare comic, recunoaşte el.   Primul maraton, la 51 de ani

În 2006, a alergat primul maraton. Omul care nu reuşea să alerge trei kilometri la 40 de ani alerga 42,195 la 51.  „A fost un maraton, Sighişoara-Mediaş, care e organizat şi acum, de un neamţ. Cu doi ani înainte, abandonasem la maratonul Bucureştiului, la kilometrul 30”, spune Viorel Ghiţă. Şi a rămas printre maratonişti. “Nu te poţi lăsa. Dacă renunţi, în şase luni te întrece oricine de pe stradă la fugă”, spune el. Ba, din contră, a mărit pasul alergării. În aprilie 2009 a mers la Paris şi a alergat maratonul în patru ore şi trei minute. În acelaşi an, la Bucureşti, şi-a bătut recordul: a parcurs maratonul în trei ore şi 58 de minute.

Acum, se pregăteşte pentru maratonul de la Cluj. “Trebuie să mergem să-I ajutăm. M-am uitat pe forum şi e multă lume accidentată. Dacă o să fie 20 de oameni, la anul nu o să-l mai organizeze. Dacă sunt peste 100 – noi sperăm să ne strângem atâţia – e altă treabă”. Şi-a început deja programul de pregătire, aleargă vreo 55-60 de kilometri în fiecare săptămână. Doar săptămâna asta nu a alergat, ca să-şi revină după o întindere. “Dar mă duc mâine în Herăstrău”, se mobilizează el. Alergătorii se întâlnesc în fiecare sâmbătă, la 8:30, la Piaţa Charles de Gaulle. “Cu trei săptămâni înainte de maraton (cursa de la Cluj e pe 10 aprilie), trebuie să alergi odată 32-36 de kilometri, apoi mai puţin”, adaugă Viorel Ghiţă.

Anul trecut, puşi cap la cap, a alergat 2.500 de kilometri. Invitaţie la alergat

Înapoi la RO Club Maraton, găsim printre membri numeroşi oameni care lucrează în bănci, firme mari, multinaţional. Tot felul de joburi care mănâncă cam nouă ore din timp. Ei descriu experienţele lor legate de maraton. Numai că sunt puţine vorbe despre desele dureri musculare, gânduri de abandon. Şi asta pentru că toate astea dispar dincolo de linia celor 42,195 kilometri. Spun ei. Cei mai mulţi dintre noi nu prea avem de unde să ştim. Viorel Ghiţă spune însă că ar vrea să fie "verificat": "Dacă pe mine m-au învăţat oameni adevăraţi, atunci trebuie să dau şi eu ceva înapoi. Am citit multe în anii aceştia, am alergat mult. Îi invit pe toţi să ni se alăture, noi ne vom ocupa de fiecare". Link-uri utile:

• Site-ul RO Club Maraton
• Revista Alerg
• Site-ul lui Andrei Roşu