Marcându- şi apariţiile publice cu mult zgomot şi protestând violent la gravele erori ale dictaturii carliste, mai ales după cedările teritoriale, generalul Ion Antonescu este pus la dispoziţia Ministerului Apărării la 6 iunie şi va fi trecut în rezervă la 12 iulie 1940.
Uitând sau neștiind că Ion Antonescu nu mai era ofiţer activ al Armatei la momentul loviturii de stat din 6 septembrie 1940, numeroşi comentatori şi chiar istorici mizează în continuare pe calitatea sa de general, care l-ar fi adus la conducerea statului. De asemenea, îl acuză că s-a implicat în politică. În iulie – septembrie 1940 era însă civil și putea intra în orice combinație politică. Esențială a fost înțelegerea cu Iuliu Maniu. Ea a conținut doi factori: 1. Iuliu Maniu să organizeze o manifestație de stradă care să-l sperie pe Carol II, 2. Ion Antonescu să forțeze abdicarea. În negocierile dintre ei, acești doi factori au fost la început contrari.
După trecerea în rezervă, Carol II l-a trimis pe Ion Antonescu în „domiciliul forțat” de la mănăstirea Bistrița, dar, la 27 august, ca urmare a intervențiilor Legației germane, este lăsat să se mute în vila sa de la Predeal. La 1 septembrie, Ion Antonescu este adus de la Predeal la Palat și se vede cu regele Carol II. Pe drum, în apropiere de Ploiești, Ion Antonescu s-a văzut cu Iuliu Maniu. Întâlnirea a avut loc în maşina doamnei Alice Sturdza, care reuşise să păcălească agenţii Siguranţei. Dialogul celor doi – care nu trebuie confundat cu cel de la întâlnirea din 2 septembrie, tot de la Ploieşti – are cea mai mare greutate pentru înţelegerea poziţiilor. „Convorbirea – spune Ion Antonescu – a fost cum să schimbăm regimul politic,în cap cu regele, fără catastrofă pentru neamul românesc”. Pentru asta l-a îndemnat pe Maniu să acţioneze în stradă. Acesta însă nu s-a arătat prea încântat de idee. Abia după cea de-a doua întâlnire, în care Maniu s-a convins că regele nu va abdica, ci va încerca o acțiune de forță, Maniu îi contactează pe legionari, iar aceștia încep în noaptea de 3 septembrie manifestațiile din fața Palatului Regal, inclusiv cu descărcarea în aer a unor arme de foc. Este ceea ce întâlnim în amintirile unor legionari sub denumirea de &bdqu
În ziua de 2 septembrie 1940, la ora 08.00 dimineaţa, Ioan Hudiţă îl informează pe Maniu asupra audienţei lui Antonescu la Palat. Dar Maniu știa. „Când am trecut la chestiunea Antonescu, el a surâs. Maniu dispune de multe căi de informare pe care le ştie numai dânsul. Convingerea lui este că Antonescu este înţeles cu Fabricius (șeful Legației germane la București, n.m), ceva mai de mult, poate chiar înainte de a fi internat la Bistriţa, şi că întrevederile lui cu Carol sunt o urmare a acestor legături. Maniu mă previne că azi, la ora 3 p.m., el are o întâlnire secretă cu Antonescu la Ploieşti, la care mă roagă să merg şi eu”. Într-adevăr, la ora 15.00 are loc întâlnirea dintre Ion Antonescu, Dinu Brătianu şi Iuliu Maniu în apartamentul proprietarului hotelului şi restaurantului „Berbecul” din Ploieşti.
Ion Antonescu îl informează pe preşedintele PNŢ asupra audienței de două ore la regele Carol II. „După impresia lui, se urmăreşte formarea unui guvern de militari, care să execute evacuarea Ardealului, conform cu Arbitrajul de la Viena, guvern din care ar trebui să facă şi el parte”. Acesta era însă proiectul german şi motivul pentru care Fabricius îl curta și pe mareşalul Prezan. În continuare, Antonescu relatează că regele era preocupat de măsurile concrete ale retragerii din Ardealul cedat şi i-a împărtăşit temerea că Iuliu Maniu şi PNŢ ar putea face o opoziţie violentă, cu mişcări de stradă. Totodată, Carol l-a sondat asupra loialităţii sale şi a măsurii în care este hotărât ca, în calitate de membru al guvernului de militari, să reprime în forţă orice revoltă. Asta presupunea ministerul Apărării sau ministerul de Interne. Germania dorea într-adevăr răsturnarea de la Putere a lui Carol II de către un general – nu neapărat Ion Antonescu, despre care știau că este antantofil - și formarea unui guvern militar. Iuliu Maniu ar fi rămas intransigent pe poziţia lui: „Abdicarea lui Carol în favoarea lui Mihai şi un guvern naţional, care să refuze aplicarea arbitrajului şi să propună noi discuţii cu ungurii şi cu protectorii lor, Hitler şi Mussolini” și îl sfătuiește pe Antonescu să ceară funcția de prim-ministru, nu de ministru al Apărării Naționale. El și-a dat seama că răsturnarea lui Carol nu se poate face decât dintr-o poziție superioară, alternativă. Antonescu nu respinge ideea, dar l-a întrebat pe liderul ţărănist cum vede viitorul guvern. Maniu i-a prezentat o viziune clasică: guvern de uniune naţională, în care, după ce obține abdicarea, Ion Antonescu să fie ministrul Apărării. Generalul în rezervă s-a arătat „perfect de acord, angajânduse să-i ceară lui Carol abdicarea 'la prima ocazie'”. Preşedintele PNŢ l-a informat în final că pleacă în Ardeal pentru a organiza rezistenţa şi că la Bucureşti vor continua manifestaţiile de stradă. Antonescu n-are nici o replică şi se despart.
Omul secret de legătură între Ion Antonescu şi Iuliu Maniu și care a organizat întâlnirea de la Ploiești, a fost ofiţerul de justiţie Tuliu (Tutu) Goruneanu. Posesor al unei cariere strălucite de magistrat, ploieşteanul Tuliu Goruneanu devine la începutul anilor ‘30 prim procuror al judeţului Prahova. Acum o cunoaşte pe Anişoara Constantinescu, mătuşa mea, cu care se căsătoreşte. Tutu Goruneanu, pe care l-am cunoscut bine până la moar-tea sa din 1975, a fost implicat în multe activităţi conspirative alături de Maniu, pe care îl cunoştea din Transilvania, a fost transferat apoi de la Timişoara la serviciul juridic al SSI, asigurând relaţia informativă între Maniu şi Antonescu, iar după 6 martie 1945 a fost consilier juridic al lui Petru Groza. A făcut puşcărie politică sub comunişti. Soţia sa, Anişoara Goruneanu, a murit în 1999, în vârstă de 90 de ani. Amândoi mi-au confirmat cu titlu personal că întâlnirea de la hotelul „Berbecul” a decurs în sensul unei înţelegeri pentru detronarea lui Carol, dar făcută de celălalt. Antonescu nu voia să-şi ia această sarcină, invocând onoarea militară, iar Maniu i-a atras atenția că el este acum om politic. În fața acestui argument, Antonescu a replicat că îi repugnă orice acțiune „revoluționară”, dar dacă ea este politică, atunci partidele trebuie să se miște. Maniu i-a spus că, după abdicare, își poate relua imediat gradul militar și va fi avansat. Situația politică trebuie să rămână doar între ei, iar Antonescu să folosească faptul că regele vedea în continuare în el generalul. Maniu încă mai credea că Ion Antonescu poate da un puci, iar generalul miza pe o manifestaţie ţărănistă care să-l oblige pe Carol să renunțe la Tron. Ion Antonescu era de părere că este suficientă o mare manifestaţie pentru a se putea prezenta la rege şi a-i spune: „Ţara o cere, majestate!” Conform mărturiei lui Tuliu Goruneanu, chiar el i-a semnalat lui Iuliu Maniu, după întâlnire, că Ion Antonescu nu poate da o lovitură militară, având mulți adversari în ministerul Apărării, și că va trebui să dea o lovitură de stat politică. Maniu i-a dat dreptate. Tuliu Goruneanu a avut întotdeauna aceeaşi opinie despre situaţia exactă a lui Ion Antonescu în septembrie 1940: majoritatea generalilor îl considera imprevizibil, o altă parte din generali se temea de el şi foarte puţini, foşti colegi sau subalterni de-ai lui, îl apreciau. Radu Lecca confirmă această situaţie: „Eu l-am întrebat pe Antonescu atât întimpul rebeliunii, în 1941, cât şi la Jilava în mai 1946, de ce nu a format un guvern militar. El mi-a spus că avea prea mulţi duşmani în rândul generalilor”.
Aşadar, în privinţa controversei asupra celor două întâlniri de la Ploieşti şi a întrebării cine a trădat pe cine, opinia noastră este că Ion Antonescu şi Iuliu Maniu au convenit asupra detronării lui Carol II, dar fiecare a aşteptat până în ultima clipă să o facă celălalt. Maniu a promis o manifestaţie de stradă – redusă până la urmă la mişcările legionarilor -, iar Antonescu a forţat abdicărea. A obținut-o în dimineața de 6 septembrie, după care s-a adresat celor doi lideri ai întrevederii de la Ploiești (Iuliu Maniu și Dinu Brătianu) pentru formarea Guvernului de uniune națională promis. În faptul istoric limitat la această controversă, ambii s-au ţinut de cuvânt. Din păcate, Iuliu Maniu refuză să mai formeze Guvernul, care ar fi trebuit să ceară anularea Arbitrajului de la Viena, ceea ce era imposibil, și nu îi lasă lui Ion Antonescu decât soluția dictaturii militare și a colaborării cu legionarii.
...(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)