„Degeaba vrei sa-ti prepari o mancare thailandeza daca in frigider n-ai decat paine si margarina.”
Mircea Cantor are simtul innascut al butadelor. Iti formuleaza dintr-o rasuflare un raspuns atat de bine arcuit in cuvinte incat intrebarea ta de reporter capata dintr-odata importanta.
Este cel mai bun interlocutor pentru un interviu-trambulina, cand poti sari de la una la alta, provocand o sumedenie de profesiuni de credinta, in domeniile cele mai neasteptate. Pentru ca artistul plastic nu „pozeaza”, ci despica apele cu siguranta unui ardelean, care nu taraganeaza gandul inainte de a-l rosti.
Mircea Cantor s-a nascut in 1977, la Oradea. Nu i-a placut niciodata margarina. De aceea va si fi plecat din Cluj, la 22 de ani, in Franta, la Nantes. Greu de digerat, arta studentului era in raspar fata de viziunea profesorilor.
In 1999 a lasat in urma previziunile acide ale colegilor si maestrilor in artele frumoase. Ajunge in 2004 primul roman si strain care a obtinut, la Paris, prestigiosul Premiu Ricard S.A., acordat anual unui tanar artist al Frantei.
De atunci, „The Landscape is Changing”, lucrarea premiata, e ceruta de mari muzee si institutii din lume: Amsterdam, San Francisco, Tel Aviv, Londra... In 2007 ajunge sa fie unul dintre cei mai cautati artisti romani din lume. Este si anul primei expozitii monografice dedicate unui roman: „Ciel variable” e gazduita de Reims, orasul regilor.
Comenzile pe care Mircea Cantor trebuie sa le onoreze pana in 2009 ii dau libertatea de a alege sa traiasca unde vrea. La 30 de ani, artistul roman si parizian isi permite sa para arogant, fiind insa doar stralucitor de lucid: „Daca aleg sa traiesc la Paris inseamna ca am ales sa traiesc la periferiile Bucurestiului. Daca aleg sa traiesc la Bucuresti, e ca sa traiesc la periferiile Parisului”.
Mircea Cantor te face sa crezi ca, nascut in Romania, poti ajunge un artist important in lumea larga si poti sa ramai astfel, intorcandu-te, cu seninatate, in tara ta.
Fara CV: doar artist Descult, s-a asezat pe jos, turceste, si-mi spune ca e prima oara cand vorbeste cu un reporter despre perioada de studentie de la Cluj. Asa cum sta, corpul sau respira o misterioasa stare de libertate, semn subtil ca s-ar putea sa am in fata un rebel: „Eram la academie, in Cluj, avusesem o expozitie in Bucuresti, organizata de Ruxandra Balaci. Eram un neconventional. Trebuia sa facem un dialog cu o lucrare din arta, s-o transpunem in fotografie: subiectul pe care l-am ales a fost „Originea lumii”„, de Courbet.
Am fotografiat-o pe prietena mea de-atunci in aceeasi postura. Lucrarea a trezit reactii, mi s-a reprosat ca fac pornografie in sectie; apoi, pentru un examen, trebuia sa realizez un colaj: am luat imagini dintr-o revista de fotografi amatori (si unii dintre profesori erau fotografi amatori), am pus comentarii acide alaturi, la adresa estetismului si a liniei care se propaga prin invatamantul de atunci - da, pentru mine colajul era si a aplica text pe imagine, si nu doar a lipi bucati de hartie colorata in compozitii ce amintesc de cubism.
Mi s-au dat note mici. Eram in anul II. Niste profesori din Nantes, care se aflau la Cluj, au vazut, stand la o cafea, ce faceam eu si mi-au spus: „Tu poti sa faci asta la alt nivel”. Am reusit la Nantes, la o post-diploma, la Ecole Regionale de Beaux Arts. Am plecat in plina sesiune. Stiam ca voi incepe o alta viata. Nu-mi placea consensul bigot. Nu eram rebel de dragul de a fi rebel. Stiam ca se poate si altceva, de ce sa nu fac altceva? Cam asa se termina vara lui 1999”.
Ma intereseaza experienta lui umana, la inceput de drum, in Franta. In atelierul parizian, urias, alb, nu suntem decat doua virgule, incadrand viata din cuvinte: „A fost un an fain, cu artisti veniti de peste tot, eu eram cel mai tanar, toti aveau diploma universitara, isi vanau deja cariera. Dupa aceea a venit o sinusoidala in negativ.
N-am mai avut viza, n-am mai avut bani: am lucrat ca gardian la muzeu, am pazit picturi clasice. Am intalnit oameni foarte generosi, m-am reinscris in scoala in anul II. Dormeam prin ateliere, cautam bani pe la ajutoarele sociale.
Am inceput sa lucrez in grafica, cu pasiune. Am facut doi ani revista scolii, faceam ce voiam la nivel de design. Am lucrat pentru armata Frantei, am facut identitatea Fracului (Fonds Regional d’Art Contemporain) din Nantes, ceea ce tine de logo, de hartie, de invitatii, curand partea financiara s-a reechilibrat.
Asta va ramane, e amprenta mea. Intre timp lucram si pentru mine, nu doar design, desi eu nu fac diferenta intre creativitatea artistica, culinara etc. Esti creator intr-o singura persoana, daca o faci cu suflet.” Mircea Cantor rezuma simplu intamplarea unui mic miracol printre straini: „Oameni care au crezut in mine si m-au ajutat au spus: nu are un CV, dar ne place ce face.”
Parisul: periferia Bucurestiului
In sapte ani, de cand a plecat din tara, Mircea Cantor a calatorit enorm, a expus peste tot in lume. De la New York la Paris, de la Toulouse la Cluj, de la Lisabona la Tel Aviv, lucrarile sale unesc, la capete, siruri intregi de kilometri, in numele unor viziuni artistice insolite.
Radacinile ar parea pierdute in starea de glorie constanta, in recunoasterea internationala a acestui artist roman care, la 12 ani, realiza, in grafica proprie, revista „Superstar”. De unde vii mai are vreo importanta? „Nu vii dintr-un spatiu neutru. Desi nu sunt un nostalgic, imi place Oradea, ma ia un val cand ajung acolo, locurile ma fac sa traiesc parca intr-o lume paralela, sunt mirosuri, imi vin in minte discutii. Dar nu cred ca voi mai putea trai la Oradea. Eu ma simt acasa chiar si la hotel! In acelasi timp nu cred in oamenii care vor sa se rupa. Asta se va intoarce impotriva lor, e ceva nesanatos. Asa cum nu cred in integrarea suta la suta. Am spus-o aici, in Franta: eu am venit la Paris ca sa traiesc la periferia Romaniei. Ma duc in Romania ca sa traiesc la periferia Parisului”. Aflu, dupa ce - asa mi s-a parut - barbatul din fata mea si-a alungat o urma de pudoare, ca mama a lucrat la CFR, iar tata in armata.
Bunica l-a sensibilizat, cumparandu-i un aparat foto: „Am fost fascinat de imagine. Construiam machete de oras, am facut o revista. Dar nu trebuie si nu vreau sa exalt sursa, pur si simplu tine de o sensibilitate vizavi de lume, de oameni, de ceea ce vad si simt, de felul in care vreau sa exprim asta: „Cum-ul” te conduce tot timpul, si nu de ce o faci”.
Sa fii treaz in lumile prin care umbli si sa captezi miracolul unei clipe pe cale sa moara. Pe romani, Mircea ii identifica dintr-o simpla privire. „De unde esti?” Uluit ca e recunoscut in maruntaiele Parisului, romanul marturiseste pe loc, banuind ca acela care intreaba s-ar putea s-o stie si pe-asta: „Din Arad...”.
Ideea rozetei de la expozitia gazduita de Fracul din Reims s-a nascut dintr-o astfel de intalnire. L-a vazut pe scari, la BHV, un cuplu de romani, vanzand badoage goale de racoritoare, remodelate minutios pentru a servi drept scrumiere.
Oameni peste 40 de ani facand ceva cu viata lor, demn, intr-o capitala plina de disperari, dar si de straluciri negandite. „Am avut atunci o viziune plina de speranta, ca un soare”. Din scrumierele romanilor artistul a inchipuit „une rosace”, trimitere la rozeta cu vitralii a Catedralei din Reims, dar in acelasi timp simbol universal, mandala, soare, in religii sau culturi diferite.
PARIS
Viitor imprevizibil
> Viitorul e o promisiune in sine pentru ca in lumea de astazi e prea putina prospetime, prea putina spontaneitate. „Multe dintre filmele care apar sunt reluari, dezvoltari ale unor teme vechi, gen „Spiderman, Batman, Scooby Doo”. In felul acesta, generatiile sunt aduse la acelasi numitor comun. O egalizare a varstelor, a gusturilor”.
> Radiografierea nemiloasa a lumii de astazi trece pentru Mircea Cantor printr-o gradina cu maci. El si sotia lui s-au oferit sa se ocupe de spatiul verde al rezidentei private, de undeva din arondismentul 11 al Parisului, unde locuiesc cei doi. Vecinii si primaria au spus „nu” si, in numele „securitatii tuturor si al confortului fiecaruia”, s-au taiat macii plini de „spini” si s-a pus gazon, impersonal, neutru.
„Ma gandesc sa fac o lucrare care sa se cheme „Templul Sfintei Securitati si a Sfantului Confort - cultul noii lumi”„, rade cu malitie blandul oradean. E insa o tema serioasa, iar artistul pare obosit de retorica excesiva a celor care asaza nevoia de securitate si amenintarea terorista inaintea vietii.
> Mircea Cantor a locuit trei ani la Nantes, de trei ani este la Paris. Fara sa se planga de nimic, artistul pare sa se incarce, ca un acumulator, din toate fantasmele, nonsensurile, exagerarile zilnice ale unei societati neoliberale sofisticate. Luciditatea se ascute, dar tabloul e usor amar: „Daca aici suni un prieten fiindca ai nevoie de ceva, iti scoate agenda si-ti spune: „Stai sa vedem cand gasim o fereastra in program, cand ne putem intalni”„. „„Nu, tata!” se burzuluieste Mircea. Eu acum am nevoie... Asa ceva e de neconceput.”