Fanny Chartres lucrează la Institutul Francez, iar în timpul liber predă limba lui Molière.
Numele ei e francez, dar, dacă ar fi să te iei numai după pronunţie şi l-ai traduce - din engleză -, înseamnă „nostim“. Fanny Chartres e o mână de om. Ai zice mai degrabă că-i un copil, nu o femeie în toată firea, franţuzoaică stabilită în „Micul Paris“ de dragul profesiei.
A studiat „litere“ de când se ştie şi a lucrat, dintotdeauna, printre cărţi: în librării, biblioteci, edituri. De şapte luni se află la Bucureşti, ca asistent cultural la Institutul Francez. „Poate părea nebunesc“, dar şi-a dorit să ajungă şi să rămână în România - chiar dacă a avut oferte de lucru în Franţa. Îi place Capitala şi-i sunt dragi bucureştenii. „Oamenii de aici sunt direcţi“
Zilele şi le începe, de fiecare dată, cu o plimbare: pe jos, de acasă la Institut. Locuieşte într-un apartament mic şi cochet din zona Dacia. Îi place Bucureş tiul, de care ştie mult mai multe decât în urmă cu jumătate de an, când, despre România, avea doar câteva „idei caricaturale - Ceauşescu, Nadia, copii fără părinţi, clişee negative“.
Nu suportă aglomeraţia de maşini, dar nici nu suferă prea tare din pricina ei. Din spatele ferestrelor înalte ale clă- dirii Institutului Francez, între pereţi încărcaţi de cărţi, abia de se aud claxoanele de pe Bulevardul Dacia. „Lă- sând la o parte minusurile astea, care deranjează pe toată lumea, am descoperit aici o Românie cu totul altfel decât se cunoaşte la mine acasă. Prima impresie a fost destul de amestecată. Acum pot spune, cu siguranţă, că mai mult şi mai mult îmi plac oamenii, nu locurile de aici“, spune Fanny, femeia cu ochii albaştri.
Venea din provincie, nu din Paris. E motivul pentru care capitala noastră i se părea la început uriaşă. „Dar m-am simţit repede ca acasă. Oamenii de aici sunt mai direcţi şi cumva mai sinceri decât în Franţa. Ce se vede aia e, dacă au o problemă, românii îţi zic în faţă“, zâmbeşte franţuzoaica, combinând în grabă românisme cu accente grave şi ascuţite laolaltă. A învăţat repede limba: autodidact. Cel mai mult a ajutat-o însă vacanţa de vară petrecută în mijlocul românilor prieteni.
Sarmale, dar nu toată ziua
Dacă-i ceri o listă scurtă cu locuri frumoase din Bucureşti, enumeră rapid Parcul Ioanid, unde se plimbă foarte des, „minunata“ Librărie Cărtureşti, Piaţa Gemeni şi cartierul Dacia, care i se pare a fi un loc mult mai vesel decât la Universitate, unde a locuit prima dată. Îi place şi mâncarea cu specific mioritic, dar, ca orice francez care se respectă, alege - de cele mai multe ori - o porţie de peşte în locul uneia de sarmale. „Să nu vă supăraţi, dar mâncarea românească pică prea greu la stomac. Nu pot să mănânc în fiecare zi sarmale cu mă- măligă sau papanaşi. Şi dacă ar fi să aleg între un restaurant italian şi unul românesc, aş opta pentru prima variantă“, se scuză Fanny.
Când nu-i la biroul de la Institut - punând la cale evenimente literare sau teatrale pentru publicul francez al Capitalei -, merge la teatru. Odeonul, Centrul Naţional al Dansului, Teatrul Mic şi Green Hours sunt printre preferatele ei. „Mă simt foarte bine aici în fiecare zi. Deocamdată cred că vreau să rămân“, spune Fanny cu acelaşi zâmbet pe buze. PROIECTE Traduce din Peca Ştefan şi Saviana Stănescu
Dacă vreţi să învăţaţi franceza, căutaţi-o pe Fanny! Îi place să predea şi o face, de cele mai multe ori, la domiciliul „clientului“. Copii sau adulţi, elevii n-au vârstă-limită, iar două ore de curs costă 50 de lei. Mare parte din timpul liber şi-l rezervă traducerilor. „Am descoperit literatura română şi mi-am dat seama că sună tare bine în franceză. La început a fost Ana Maria Sandu, cu «Fata din casa vagon»“, îşi aminteşte. Din noiembrie 2008, „The Sunshine Play“, de Peca Ştefan, se poate citi în franceză tot graţie lui Fanny. Primăvara lui 2009 vine cu o altă traducere: „Pantoful lui Lenin“, de Saviana Stănescu. Traducerile sunt şi în prim-planul proiectului la care franţuzoaica pune umărul: „Project translation“ (http://translations.observatorcultural.ro), un site pe care, lunar, se scrie povestea unui autor român.