Agresiunea Federației Ruse în Ucraina începută în 2014, odată cu ocuparea peninsulei Crimeea și continuată cu secesiunea teritoriilor rusofone din estul țării și invazia din 24 februarie, marchează sfârșitul unei epoci de relativă pace în această parte a Europei.
Rusia era parte ,,asociată’’, să zicem, a acestei situații și câtă vreme a fost suficient de slabă politic și militar - era Elțîn - nu s-a manifestat în vreun fel cu excepția unor scurte episoade în perioada conflictului din fosta Iugoslavie.
În condițiile invadării Ucrainei, o nouă Cortină de Fier a apărut pe continent dar spre deosebire de cea definită de Winston Churchill în 1946, aceasta se află mai spre est cu una sau două mii de km. De fapt, termenul ca atare fusese menționat de către George Orwell într-un articol publicat cu 6 luni înaintea discursului de la Fulton – Missouri (SUA) al fostului - la timpul respectiv - premier britanic în publicația londoneză Tribune.
Era vorba atunci de ceva care ne urmărește și azi: capacitatea Uniunii Sovietice de a construi bomba atomică și instaurarea unui gen de echilibru al terorii la nivel planetar. Adică, Războiul Rece. Chiar mai înainte, în februarie 1945, Joseph Goebbels - ministrul nazist al propagandei - utilizase expresia făcută celebră de Churchill într-un comentariu de presă din revista Das Reich privind Acordurile de la Yalta (URSS - Crimeea).
Cei doi termeni - Cortina de Fier și Războiul Rece - făceau parte din vocabularul părinților și bunicilor noștri dar, după cum prea bine se vede, intră treptat în lexicul nostru cel de toate zilele până când vom fi în măsură să inventăm alți termeni care să reprezinte mai bine realitatea pe care o trăim în acești ani. Dacă aici lângă noi, armele zăngănesc continuu și aduc moarte iar pământul revendicat de războinici își primește cu generozitate tributul de vieți omenești, de cealaltă parte a lumii, în Pacific, războiul este soft și încă nu a primit o denumire pe măsură.
Din Ucraina în Pacific prin Irak și Afganistan
Modul cum se va încheia conflictul din Ucraina nu este important doar pentru că va genera o nouă Cortină de Fier care va separa Rusia de Occident pentru nu se știe cât timp ci și pentru că va modifica substanțial configurația geostrategică a estului Europei. Dacă Federația Rusă va rămâne cu doar o parte a ,,cuceririlor’’ sale din Ucraina înseamnă că încă este posibilă schimbarea prin forță militară a frontierelor unui stat membru ONU.
Invadarea Kuweitului de către Irak, în 1990, a atras după sine reacția în forță a Occidentului consolidând credibilitatea acestuia în fața comunității mondiale. Ce s-a întâmplat ulterior în Irak dar mai ales problematica Afganistanului - în principal retragerea rușinoasă din 2021 - au redus treptat această credibilitate iar o victorie în termeni de expansiune teritorială a Rusiei în Ucraina i-ar anunța sfârșitul.
Consecințele războiului din Ucraina nu pot fi anticipate în totalitate dar cu siguranță vor alimenta confruntarea de ordin politic - nu neapărat în jurul unor vectori ideologici cum se întâmpla în partea a doua a secolului trecut - și de influență teritorială la nivel global între blocul democratic condus de Washington și cel autocratic având în frunte Beijingul.
Simplificând puțin lucrurile, primul ar cuprinde statele aparținând structurilor euroatlantice, Australia, Noua Zeelandă și unele țări asiatice cu Japonia pe primul loc, în timp ce al doilea grupează, în principal, țări din Asia Centrală și Africa în jurul axei Beijing - Moscova. Miza este legată de controlul resurselor și impunerea propriului model politic și de dezvoltare economică. Există și o altă miză care se subordonează celei precizată mai sus și de care se vorbește mai puțin: atragerea statelor care în perioada fostului Război Rece formau așa-numitul grup al,,țărilor nealiniate’’ - populația lor o depășește pe cea a blocurilor luate împreună - între care India și Brazilia reprezintă ținte de primă importanță.
Câteodată, la distanță de câteva decenii, istoria se repetă cu aceiași protagoniști
Dacă ar fi să luăm în discuție, ca reper istoric, momentul de ,,vârf’’ al vechiului Război Rece - criza rachetelor sovietice din Cuba,1962 - observăm că blocul occidental era condus tot de Stalele Unite dar de cealaltă parte, direcția de acțiune era impusă de Uniunea Sovietică.
Președintele John F. Kennedy a trebuit să facă față unei grupări de forțe extrem de puternică în cadrul căreia Moscova era urmată îndeaproape de unii sateliți din est - membri ai Tratatului de la Varșovia - și foarte în spate, abia vizibilă, China. Joe Biden se confruntă acum cu o Chină viguroasă - care nu are nevoie de rachete în Cuba pentru a se impune pentru că războiul actual este de altă natură - și o Rusie mult mai slabă decât în 1962 dar agresivă și în plus, posesoare a unui impresionant arsenal nuclear. Dacă ar fi să judecăm în afara cadrului temporal și istoric nu aș ști să spun care dintre cei doi președinți americani, Kennedy și Biden, ar fi mai fericit. Kennedy a depășit momentul, Biden și urmașii lui mai au de luptat.
În Indo-Pacific nu este doar China. Și India emite pretenții…
Scriam nu demult despre metamorfoza parteneriatului Moscova - Beijing și rațiunile pentru care, în ambele capitale, se dorește menținerea acestuia dar în forme diferite. Adevărul este că nivelul de prudență al Chinei este în creștere pe măsură ce războiul din Ucraina se prelungește. Faptul că influența Rusiei în Africa nu mai are forța din anii trecuți iar Brazilia lui Lula nu va fi la fel ca cea a lui Bolsonaro în relația cu Moscova pare să aibă o contribuție semnificativă în procesul de reorientare tactică a politicii externe chineze.
Dacă adăugăm aici evoluția din ultima vreme a poziției Indiei - înclinată spre neutralitate față de conflictul din Europa - observăm că gruparea BRICS, atât de dragă lui Putin, își pierde din importanță. Câtă vreme India va face parte din această structură, Beijingul știe că nu va putea fi primus inter pares chiar dacă Moscova va trece pe unul din ultimele locuri între cei cinci. La reuniunea SCO - Shanghai Cooperation Organization - de la Samarkand, în septembrie, Xi Jinping și premierul indian Narendra Modi și-au strâns mâna cu cordialitate. Dar nu mai mult. Anul viitor, India va deține președinția G-20 și va folosi oportunitatea - unică în acest deceniu și chiar în istoria sa recentă - pentru a demonstra lumii întregi că greutatea sa specifică - generată de forța demografică, creșterea economică într-un ritm de 5-7 % până în 2026 și capacitatea militară în creștere - îi permite să emită pretenții de putere regională în zona Indo-Pacific.
Coroborând datele de mai sus cu tactica politică abordată față de conflictul din Ucraina - care pare să nu-i altereze relația cu Federația Rusă și accesul la resursele energetice și tehnica militară ale Moscovei - aș îndrăzni să afirm că India își creează premisele intrării în rândul puterilor militare reale ale planetei. Precizez că în ultimii zece ani, importurile de armament din Rusia s-au redus treptat și au crescut cele din Franța, Statele Unite și Israel. În paralel, crește gradul de participare a industriei militare autohtone la necesarul național în condițiile unei arhitecturi tehnologice aproape egală cu a marilor producători în domeniu.
În acest context, invitarea Indiei de către Statele Unite de a face parte din QUAD - Quadrilateral Security Dialogue - alături de Australia și Japonia vine în sprijinul afirmațiilor prezentate anterior fiind o mutare a Washingtonului în contextul proiectului de contracarare a expansiunii Beijingului în spațiul dintre insulele Indoneziei și Africa. Calitatea de putere regională îi permite Indiei orice tip de răspuns și acțiune.