Sunt atâtea lucruri mari şi mareţe despre Canada, că numai o Enciclopedie de prestigiu ar putea să le cuprindă şi descrie pe toate. Dintr-o perspectiva europeana şi, mai ales, dintr-una est-europeană, lucrul cel mai mare care ne vine în minte despre Canada, este distanţa enormă de a ajunge acolo! Percepţia universală apolitică cuprinde simboluri bine cunoscute şi acceptate ca "Marele Nord Alb Canadian", "Marile Lacuri" sau "Marea Cale Ferată Pacifică".
În alte opinii, mai din Orientul Mijlociu, Canada e văzută ca un loc ambiguu şi periculos de apropiat de “Marele Satan” din sud, dar nu suficient ca să diminueze magnetismul de imigrare.
Canada a fost votată, în repetate rânduri, ca ţara cea mai dezirabilă pentru venit şi trăit acolo, şi şi-a menţinut şi astăzi un loc fruntaş în lume. Ne lipsesc statistici de încredere ce clasifică locurile cele mai râvnite pentru murit, dar considerând numărul semnificativ de oameni care-şi fac planuri permanente de retragere la pensie şi, implicit, de moarte în afara graniţelor Canadei, suspectez că la acest capitol, ţara asta nu e în frunte.
Deci, dacă nu ne-am născut în Canada, ce ne rămâne între venitul ţi plecatul permanent? Evident munca. O viaţă bazată pe un ciclu perpetual de căutat, găsit, prestat şi pierdut servici şi lucru.
Odată emigrat, nu prea există drum de întoarcere cu demnitate Visăm să avem o carieră profesională sau de afaceri cu plată sau câştig mare, ducând spre o bunăstare materială tangibilă, măsurabilă, acumulabilă şi, mai ales, comparabilă, atât cu alţii, cât şi în raport cu propriile noastre ambiţii. În esenţă, ăsta este mirajul, “fata morgana” pentru majoritatea celor care vin în Canada, iar în timp şi cu un preţ, în general, acest vis se realizează.
Cu toţii lăsăm în urmă guri care ne urează succes, dar şi ochi care ne urmăresc cu invidie anticipativă şi pumni ţinuţi în secret, ca să eşuăm. Pentru cei care am avut curajul să plecăm şi să încercăm, nu prea există drum de întoarcere cu demnitate, şi asta, de fapt, e un stimulant pentru reuşită.
Victor a sosit în Canada la începutul anilor ’80, cu o diplomă de Inginer din România, cu ambiţii mari şi abia aşteptând să-şi înceapă cariera în meserie, care, după spusele agentului de imigrare, era în mare căutare. După vreo cinci luni de activitate intensivă, trimis de 200 de CV-uri şi obţinând 18 interviuri fără rezultat, Victor a ajuns la o mică firmă de consulting, unde proprietarul l-a ascultat şi a discutat cu el vreo două ore.
Concluzia a fost că pregătirea lui inginerească era în regulă, mai puţin cunoaşterea codurilor şi legislaţiei locale, iar engleza era acceptabilă. Munca va începe a doua zi, iar salariul oferit va fi mult peste valoarea imediată a lui Victor. Sarcina noului angajat, ca o condiţie de a-şi menţine serviciul, era să demonstreze proprietarului că nivelul lui de cunoştiinţe şi abilitatea lui de lucru va atinge, în trei luni, nivelul la care salariul oferit iniţial va deveni şi se va menţine sub valoarea candidatului.
Victor a supravieţuit un an şi jumătate la firmă, fericit şi mulţumit de această şansa unică. Cu recesiunea economică, postul lui s-a desfiinţat şi proprietarul l-a invitat la prânz, dându-i un cec modest cu o săptămână de plată şi asigurări că ziua va fi plătită complet chiar dacă merge acasă imediat după prânz. În lunile care au urmat, Victor a mai contactat 20 de agenţi de angajare şi a mai trimis 300 de CV-uri, dar, cum era vară şi recesiune economică, lucrurile se mişcau încet.
Inginer în România, distribuitor de ziare în Canada Pe atunci, sursa principală de informaţii despre căutare de angajări erau ziarele, şi Victor a descoperit nişte surse extraordinare de câştig enorme cu munca relativ simplă, unde venitul era limitat doar de dorinţa şi ambiţia celui în cauză, adică venitul era nelimitat. Aşa a ajuns omul nostru să-şi ia examenul şi licenţa de Agent de Asigurari pe Viaţă şi, după trei luni de lucru, timp de şase zile pe săptămână, sute de telefoane pe zi, 6.000 de km de condus cu maşina vizitând clienţi acasă, bilanţul a fost de 100 dolari pe luna, cam o cincime din chiria lui de atunci, nu tocmai suficient pentru un nivel înalt de viaţă.
Următoarea încercare a fost ca taximetrist, cum Victor tot s-a obişnuit să conducă. Firma i-a dat o maşina veche care consuma 16l / 100km, aşa că în prima săptămână, mai datora firmei bani. Mesajele la radio dispecer erau codificate pentru cei iniţiaţi şi neinteligibile pentru noii veniţi, şi nici asta nu prea ajuta la succes.
După ce a obţinut o maşină mai bunicică şi s-a mai “prins” la mesajele codificate, lucrurile au mers mai bine, până când, la o cursă de seară, un cuplu a vomitat parţial pe bancheta din spate, parţial pe gâtul lui Victor. Acest incident a dat semnalul pentru următorul servici de mare câştig: distribuţie de noapte de ziare pe o rută determinată. Plata în bani peşin, cash! A fost deja iarnî, iar sculatul la trei dimineaţa a fost o curată plăcere, simţind că trăieşti cu adevărat şi eşti primul să vezi ştirile, în timp ce toţi “leneşii” dorm. Victor s-a ocupat de chestia asta, până când, un alt ditribuitor din zonă, care a adormit la volan, i-a făcut maşina varză, după ciocnire.
Editura ziarului a investigat cauzele nelivrarii ziarelor la clienţi pe acea noapte şi, după ce au vorbit cu Victor, şi-au dat seama ca băiatul ăsta era “cu carte” şi i-au oferit un job de “supraveghetor de rută” cu o dubiţă de serviciu. Acest job ingineresc şi de mare prestigiu a oferit un venit suficient pentru chirie şi mâncare (mic dejun şi cina, fără prânz). Dar Victor n-a venit în Canada să stea acasă şi să mănânce două mese pe zi şi să nu facă absolut nimic altceva.
Într-un moment ca ăsta, necredincioşii descoperă existenţa lui Dumnezeu, şi se pare că unul dintre cele 300 de Cv-uri trimise, şi care se odihnea de şase luni într-un sertar prăfuit la o firmă internaţională, a fost extras, şters cu cârpa şi citit de un “profet” de la serviciul personal. Victor a fost contactat, şi după două interviuri, i s-a făcut o ofertă nemaipomenită, o poziţie reală de inginer. Salariul oferea perspective clare de a a include şi prânzul, de a cumpăra haine noi, deşi cele din România erau încă bune şi mai arătoase decât cele de aici, de a telefona în România, la părinţi mai des, şi chiar şi de o vacanţă anuală.
După patru ani de progres şi satisfacţii profesionale, Victor a fost contactat de un agent care recruta ingineri de la firme mari pentru alte firme mari.
Cum acest job începea cu un stagiu internaţional şi oferea un salariu dublu, Victor s-a dus la şapte interviuri la firma respectivă şi a obţinut jobul.
Şeful de la firma anterioară a încercat să-i facă lui Victor o contra ofertă, dar când a aflat că salariul în cauză era mult mai mare decât al său, a rânjit în silă şi i-a urat lui Victor succes, cu priviri pline de invidie.
Noi încercări profesionale După 14 ani de carieră internaţională şi câştig excepţional, lucrurile cu firma s-au schimbat brusc şi Victor s-a trezit din nou “pe stradă”. Situaţia acum era foarte diferită, întrucât nu părea probabil că se poate merge “la mai mare”, iar piaţa, în general, nu accepta şi era plină de suspiciune faţă de cei care voiau sau pretindeau că voiau să meargă de la “mai mare” la “mai mic”.
Acesta a fost timpul potrivit de a lua în considerare "cariere alternative". Victor şi-a luat câteva săptămâni de vacanţă, timp de gândire liberă şi detaşată. Într-o zi, plimbându-se pe o plajă locală, de-a lungul lacului, Victor a observat patru fete tinere, excepţional de frumoase, cu un fizic de model, cu costume de baie modeste. Surpriza mare a fost că toate vorbeau româneşte. Victor a intrat în vorba cu ele şi a aflat că sunt dansatoare populare cu contract de şase luni în Canada.
“Dansatoare populare”? a întrebat Victor. “Şi mie-mi plac dansurile populare, zicea el”. Fetele au început să râdă şi au explicat că nu dansurile sunt populare, ci ele sunt foarte populare. Când dansează, aplaudă cu toţii, şi nici n-au nevoie de costume. Cu cât mai puţin “costum” cu atât aplauzele sunt mai tari. A rezultat că această activitate perfect legală, combinată cu “bunavoinţă şi harnicie” le aducea 60.000 dolari net cu care se duceau acasă după şase luni şi apoi reveneau din nou.
Evident, percepţia acestor fete despre cum şi cît se câştiga în Canada, contribue la reputaţia internaţională de prosperitate a ţării. Victor l-a întâlnit şi pe Marco, “domnul” care era cu fetele şi lucra legal ca “Agent Cultural Internaţional”. Fără îndoială, Marco nu mergea la interviuri şi “munca” lui era imună la recesiune economică. Victor, mai era şi un atlet amator şi a descoperit că în Canada, sporturile se pot practica la nivel competiţional, la orice vârstă, cu competitori de aceeaşi vârstă.
Ei se numesc “Masters” şi au concursuri şi internaţionale. La un campionat mondial la Edmonton, în Alberta, Victor a întâlnit un coleg, Serghei dintr-o uriaşă ţară estică, care trecea prin mari dificultăţi economice şi politice. Serghei a venit la Toronto şi a obţinut, în câteva săptămâni, statut de “landed immigrant”, pentru care sute de mii de oameni aşteaptă ani zile în afara graniţelor Canadei.
Într-un moment de “slăbiciune” şi dispoziţie de umor cinic, Serghei i-a mărturisit lui Victor secretul “succesului” sau. “Uite Victor, voi trăiţi într-o ţară ciudată şi noi doar ne adaptăm”. El ştia deja, de acasă, ce trebuia să facă. S-a dus cu un “prieten” local la un avocat specializat, care avea deja formulare pregătite, gata de completare cu date şi informaţii specifice de cum a fost Serghei discriminat li abuzat în ţara lui ca homosexual. Cum şi unde şi-a pierdut serviciul, cum a fost batjocorit, cum şi unde a fost bătut pentru stilul său de viaţă. Aici, în Canada, trebuia să meargă doar săptămânal la un “gay-bar” unde trebuiă să fie văzut ca să-şi confirme stilul de viaţă.
Tot grupul care era în această rutină mergea acolo, se îmbătau, se luau la bătaie, poliţia venea şi-i dădea afară, fără ca ei să ajungă sau să aibă timp să se angajeze în flirturi intime cu homosexuali adevăraţi, pentru că, atât Serghei, cât şi colegii lui, erau heterosexuali. “Daca le-aş spune autorităţilor că mor de foame acasă şi nu am de lucru, n-aş avea nicio şansă sa stau, dar aşa, Canada mă vrea. Voi aţi inventat de cine vă e mai milă”, zicea Serghei râzând. “Voi aţi inventat metoda prin care acel avocat şi omul care-i procura clienţi să devină putred de bogaţi”. Victor era confuz şi nu înţelegea de ce se simţea intimidat de oameni pentru care nu avea un respect natural.
Mai târziu, a găsit explicaţia, care a venit spontan: pentru că oamenii aceştia câştigau mult mai mult, şi făceau bani mult mai uşor decât el. Cu această realizare, gândire şi mentalitate, s-a simţit pe deplin integrat în societatea canadiană, dar a înţeles că el va rămâne pentru restul vieţii sale un “inginer rătăcitor” cu sau fără muncă, dar cinstit şi loial propriilor sale principii.
În Canada, ca peste tot în lumea “liberă”, posibilităţile sunt nelimitate, dar, paradoxal, nu vrem sau nu putem să le exploatăm pe deplin. Şi asta e OK.