Pe măsură ce puterea maritimă a Iranului crește, Washingtonul trebuie să facă eforturi pentru a securiza mările.

Interesele Iranului în Marea Roșie

De la începutul războiului antiterorist din Fâșia Gaza, în octombrie, Marea Roșie a devenit un al doilea câmp de luptă. Rebelii Houthi, un grup armat din Yemen, susținut de Iran, au lansat rachete și drone înarmate pentru a lovi navele comerciale care circulă pe ruta maritimă. Au scufundat două nave și au avariat alte zeci.

Prin perturbarea rutei prin care trece cel puțin 12% din comerțul internațional într-un an obișnuit, atacurile rebelilor Houthi au cauzat creșterea vertiginoasă a costurilor de transport și au schimbat sistemul comercial.

Grupul s-a angajat să continue să țintească navele comerciale până când Israelul își va încheia operațiunile militare în Gaza, calculând că dezordinea pe care o provoacă va crește presiunea internațională asupra guvernului israelian pentru a pune capăt războiului.

Rebelii Houthi conduc aceste atacuri, dar ei nu acționează singuri. Grupul face parte din „axa de rezistență” a Iranului, o rețea de parteneri în mare parte nestatali, pe care Teheranul îi mobilizează în folosul obiectivelor sale regionale. Iranul a furnizat arme și informații pentru a sprijini campania grupării Houthi în Marea Roșie, iar liderii țării au susținut atacurile asupra navelor comerciale.

Teroriștii Houthi slujesc politica agresivă a Iranului

Pentru Iran, sprijinirea atacurilor rebelilor Houthi este doar o parte a unei schimbări strategice mai ample – una care se bazează din ce în ce mai mult pe capacitățile maritime pentru a ține dușmanii Iranului în dezavantaj.

Până în urmă cu aproximativ patru ani, activitățile Iranului pe mare erau limitate în mare parte la câteva sute de bărci cu motor ale Corpului Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC) care patrulau în Golful Persic și la amenințările periodice de a închide strâmtoarea Ormuz, un punct de blocare crucial pentru transporturile de petrol la nivel mondial.

În ultimul timp, însă, forțele navale iraniene au achiziționat nave mai avansate, inclusiv noi submarine și nave de război înarmate cu rachete, și au început să se aventureze până în Oceanul Atlantic și Oceanul Pacific.

Aceste schimbări sunt în concordanță cu doctrina Iranului de „apărare avansată”, adoptată după războiul Iran-Irak din 1988 și consolidată la începutul anilor 2000, care își propune să vizeze adversarii aflați departe de granițele Iranului, înainte ca aceștia să poată reprezenta o amenințare pentru țară.

Marina, în centrul strategiei militare a Iranului

Marina modernizată a Iranului se află acum în centrul strategiei sale militare. Instrumentele care au fost mult timp esențiale pentru apărarea avansată a Iranului pe uscat — rachete, drone și miliții servind interesele iraniene — sunt astăzi desfășurate pe mare.

Pentru a-și consolida puterea, Teheranul a încheiat parteneriate navale cu China și Rusia. Îmbunătățindu-și prezența maritimă, Iranul urmărește nu doar să descurajeze atacurile actorilor străini care ar putea să dorească să-i facă rău, ci și să facă acest lucru prin amenințarea directă a acelor adversari – în primul rând a Statelor Unite.

Amenințarea maritimă a Iranului cere un răspuns. Washingtonul trebuie să reducă vulnerabilitatea sistemului de transport maritim internațional prin dezvoltarea unor rute comerciale alternative și poate reduce dorința Teheranului de a perturba tranzitul maritim în primul rând, permițând Teheranului să se integreze în sistemul comercial global în mod limitat.

În plus, pe măsură ce partenerii Statelor Unite din Golf își îmbunătățesc relațiile cu Iranul, Washingtonul ar trebui să-i încurajeze să-și exercite influența pentru a controla provocările reprezentate de aceaqstă țară. Iar pe frontul militar, Statele Unite trebuie să lucreze îndeaproape cu aliații lor pentru a contracara și a controla puterea navală iraniană.

„Apărarea avansată” a Iranului

Iranul a introdus câteva schimbări notabile, pe măsură ce își dezvoltă strategia navală. În primul rând, Marina IRGC și-a asumat un rol dominant. Marina IRGC cuprindea istoric o flotă de bărci cu motor agile care hărțuiau navele americane în Golful Persic și Strâmtoarea Ormuz.

Între timp, forțele navale convenționale ale Iranului cu nave mai mari au patrulat, au întreprins operațiuni antipiraterie și au adunat informații în ape mai îndepărtate - în esență în misiuni defensive.

Diferența dintre capacitățile celor două marine a dispărut efectiv în ianuarie, când Marina IRGC a primit două nave de război avansate. Este de așteaptat să achiziționeze mai multe, în următorii ani. Navele vor permite Marinei IRGC să desfășoare operațiuni dincolo de Golful Persic și de scopul misiunii forțelor navale convenționale.

În 2020, liderul suprem Ali Khamenei a însărcinat în mod specific IRGC să extindă capacitatea Iranului de a ajunge la adversari în ape îndepărtate, în conformitate cu o strategie cunoscută sub numele de „mâna lungă”.

Cât de puternică e flota Teheranului

Capacitatea tehnologică a noilor forțe este o altă schimbare proeminentă. Iranul și-a dezvoltat programul de rachete de zeci de ani, dar acum își înarmează tot mai mult flota navală cu cea mai recentă tehnologie.

Navele de război ale Marinei IRGC sunt echipate cu sisteme avansate de rachete care au o rază de acțiune de până la 430 de mile. Anterior, rachetele terestre ale Iranului puteau atinge obiective pe o rază de numai 1.200 de mile numai pe teritoriul iranian. Dar mobilitatea unei flote maritime extinde considerabil domeniul de aplicare a potențialelor obiective.

În ultimele luni, Iranul a desfășurat misiuni navale pentru a ajuta membrii axei de rezistență, cu o frecvență tot mai mare. Potrivit unui raport din The Telegraph, o unitate din Forța Quds a IRGC – o forță de elită a organizației, însărcinată cu operațiuni extrateritoriale – a trimis arme către Hezbollah, depozitându-le pe nave de marfă care pleacă din orașul-port iranian Bandar Abbas.

Cum îi aprovizionează Iranul pe teroriștii palestinieni și libanezi

Navele fac o oprire în portul Latakia din Siria, de unde sunt descărcate armele, înainte de a-și continua rutele comerciale. Iranul a folosit, de asemenea, „tancuri fantomă” – nave care își opresc sistemele de urmărire și își schimbă numele și înregistrarea pentru a evita detectarea – pentru a livra petrol în Siria, unde președintele sirian Bashar al-Assad menține o alianță strânsă cu Teheranul și este considerat un element crucial al axei de rezistență.

Iar în Marea Roșie, nava iraniană Behshad a oferit informații și sprijin pentru supraveghere pentru atacurile grupului Houthi asupra transportului internațional.

O altă componentă cheie a activităților maritime ale Iranului este întărirea controlului țării asupra căilor navigabile strategice. Geografia Iranului oferă forțelor sale navale acces la Golful Persic și la Strâmtoarea Ormuz, prin care este transportat peste 20% din petrolul consumat la nivel global.

Parteneriatul său cu teroriștii Houthi se extinde până la strâmtoarea Bab el Mandeb, pasajul dintre Yemen și Cornul Africii la deschiderea sudică a Mării Roșii. În 2018, președintele iranian (de atunci) Hassan Rouhani a dat de înțeles că Iranul avea o mare influență în Bab el Mandeb când a spus: „Avem multe strâmtori, Strâmtoarea Ormuz este doar una dintre ele”.

Teroriștii Houthi și parteneriatul cu China și Rusia

Atacurile Houthi asupra navelor care trec prin această cale navigabilă și cuvintele lui Rouhani arată ca un avertisment. Mass-media de stat din Iran au raportat că Teheranul a trimis rachete balistice antinavă de fabricație iraniană către Houthi și că tehnologia iraniană a ajutat gruparea să lovească navele în Marea Roșie.

Este posibil ca Iranul să fi transferat tehnologie similară cu rachete către gruparea Hezbollah, despre care se crede deja că deține rachete antinavă de fabricație rusească. Combinând pozițiile de coastă și capacitățile maritime ale axei rezistenței cu ale sale, Iranul poate proiecta putere dincolo de Golful Persic, până la Marea Roșie și estul Mediteranei.

Parteneriatele cu China și Rusia constituie pilonul final al strategiei maritime a Iranului. Din 2019, cele trei țări au desfășurat patru exerciții navale comune, cel mai recent în Golful Oman, în martie.

Această demonstrație a transmis un semnal al capacității și intenției lor de a contesta dominația navală occidentală în regiune. Ca parte a colaborării militare tot mai mari dintre Iran și Rusia, de la începutul războiului din Ucraina, Iranul a căutat, de asemenea, asistență rusă în dezvoltarea de rachete navale de precizie cu rază medie și lungă mai avansate.

Ispita mării

Strategia maritimă modernizată a Iranului este, în primul rând, un răspuns la schimbările din mediul de securitate al țării. În primul rând, Teheranul vede nevoia de a-și diversifica opțiunile de respingere împotriva Statelor Unite. Anterior, bazele militare americane din țările din Golf ofereau ținte ușoare; când tensiunile diplomatice au escaladat și Washingtonul și-a intensificat presiunea asupra Teheranului, Iranul a putut amenința cu lovirea unei baze americane.

Dar în ultimii doi ani, Iranul a luat măsuri pentru a se reconcilia cu vecinii săi arabi, iar acum este mai reticent în a pune în pericol aceste legături. Ca urmare, amenințările Teheranului împotriva bazelor americane din regiune au scăzut semnificativ.

Într-un exemplu grăitor al prudenței Iranului, înainte de atacul la scară largă cu rachete și drone asupra Israelului, din aprilie, Iranul a informat mai multe țări din Golf despre planurile sale de a le asigura că operațiunea se va limita la Israel și nu se va extinde pe teritoriile lor.

Manevrele Iranului în Orientul Apropiat

Pentru a evita să-și înfurie vecinii, Iranul a început să-și concentreze amenințările asupra intereselor americane mai îndepărtate. În mai, de exemplu, comandantul Marinei IRGC, Ali Reza Tangsiri, a anunțat că una dintre noile nave de război echipate cu rachete ale forței a trecut pe lângă Diego Garcia, o insulă îndepărtată din Oceanul Indian, unde staționează personalul militar american. Manevra a fost un mesaj clar pentru Statele Unite că flota navală a Iranului își extinde raza de acțiune.

Noua strategie a Iranului vizează, de asemenea, să țină Israelul ca într-o cușcă. Intermediarii care acționează în interesul Iranului și milițiile aliate din Liban și Siria reprezintă deja o amenințare militară de-a lungul granițelor Israelului, iar prin furnizarea către Hezbollah și Houti de drone și rachete antinavă, Iranul le oferă partenerilor săi mijloacele de a impune costuri semnificative Israelului, țintindu-i transportul și porturile.

Într-un potențial conflict, grupurile susținute de Iran ar putea lovi ținte israeliene atât pe uscat, cât și pe mare. Statele Unite ar putea avea, de asemenea, mai multe dificultăți în furnizarea de ajutor și sprijin logistic Israelului, deoarece propriile nave ar fi vulnerabile la atacurile iraniene și aliate.

Obiectivele defensive ale Iranului

Doar stabilirea acestor capacități sporește influența Iranului asupra Israelului, care acum trebuie să ia în considerare riscul de a evita atacurile pe mai multe fronturi în propria sa planificare strategică.

Unele dintre motivațiile Teheranului sunt defensive. Iranul încearcă să-și folosească prezența maritimă pentru a crește costurile unui conflict pentru adversarii săi, fie Israel, Statele Unite sau altă putere ostilă. Poate face acest lucru perfecționându-și capacitatea de a împiedica rutele internaționale de tranzit, așa cum au făcut Houthi în timpul războiului din Gaza.

Pentru a dezvolta această capacitate în continuare, Iranul a încercat, deși fără succes, să stabilească o bază navală pe coasta sudaneză a Mării Roșii, în schimbul furnizării de armament avansat forțelor armate sudaneze. Împreună cu influența sa asupra Houthi, o bază în Sudan ar oferi Iranului acces la un punct de sufocare maritim din două direcții.

Israel, principala temere a Iranului

Conform calculelor Teheranului, dacă dușmanii săi ar fi siguri că o încăierare regională va afecta comerțul global, ar fi mai puțin probabil să riște un haos economic prin ciocnirea cu forțele iraniene sau lansarea unui atac pe pământ iranian.

În cele din urmă, operarea pe mare a devenit mai atractivă, deoarece supravegherea israeliană a făcut să fie din ce în ce mai dificil pentru Iran să facă contrabandă cu arme către aliații săi pe uscat și în aer.

Rutele tradiționale – cum ar fi „podul terestru” care leagă Iranul de Siria și Liban prin Irak și „coridorul aerian” care leagă Iranul de Siria prin Irak – au devenit periculoase pe măsură ce operațiunile de informații israeliene identifică aceste transporturi și atacurile aeriene israeliene le perturbă.

Transportul maritim, în schimb, este monitorizat mai puțin intens și oferă mai multă flexibilitate în ceea ce privește modificarea rutelor și utilizarea diferitelor tipuri de nave, permițând Iranului să mențină un flux constant de arme către aliații săi.

Reducerea amenințării

Chiar dacă Iranul își reorientează strategia maritimă, puterea navală convențională a țării rămâne cu mult în urma celei a Statelor Unite și a majorității aliaților lor. Dar asta nu înseamnă că activitățile iraniene pe mare nu reprezintă o amenințare.

Adevăratul pericol este capacitatea tot mai mare a Teheranului de a duce război asimetric în domeniile maritime, folosind o combinație de atacuri cu rachete și drone, operațiuni prin miliții interpuse și controlul asupra căilor navigabile strategice pentru a ținti interesele SUA.

Aprofundarea legăturilor Iranului cu China și Rusia sporește amenințarea. Nu numai că Teheranul ar putea dobândi tehnologii navale avansate și experiență în desfășurarea unui război naval eficient prin aceste parteneriate, dar activitățile maritime ale fiecărei țări, fie că sunt organizate în mod concertat sau nu, ar putea servi și obiectivului comun de a contesta dominația SUA pe mare.

Operațiunile navale asimetrice, dificil de combătut

După cum arată eșecul campaniei militare conduse de SUA și Marea Britanie de a opri loviturile rebelilor Houti asupra navelor din Marea Roșie, operațiunile navale asimetrice sunt dificil de combătut, mai ales atunci când au loc în ape îndepărtate. Dacă Iranul, China și Rusia ar dirija atacurile maritime asupra activelor navale și a transporturilor comerciale ale SUA, toate în același timp și în mai multe zone geografice, ar putea copleși forțele navale americane.

Statele Unite trebuie să ia măsuri pentru a reduce amenințarea maritimă iraniană. Prin promovarea inițiativelor diplomatice pentru a dezvolta rute alternative de tranzit internațional, Washingtonul și partenerii săi își pot reduce dependența de pasajele vulnerabile.

O astfel de inițiativă este coridorul India-Orientul Mijlociu-Europa. Statele Unite ar trebui să încurajeze actorii implicați – inclusiv India, Israel, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Uniunea Europeană – pentru asigurarea finanțării, stabilirea de etape concrete și accelerarea construcției de căi ferate, porturi și alte infrastructuri critice.

Cheia din Irak

De asemenea, Washingtonul poate duce mai departe proiectul economic prin încurajarea companiilor americane să investească prin parteneriate public-private. În mod similar, Statele Unite își pot sprijini proiectul Development Road, care va conecta Golful Persic cu Turcia și Europa prin Irak.

Washingtonul poate ajuta acest demers, asistând guvernul irakian în eforturile sale de a spori securitatea de-a lungul rutei și prin promovarea unei cooperări mai strânse între Bagdad și Ankara. De asemenea, Statele Unite pot ajuta Irakul să obțină împrumuturi sau granturi pentru proiect prin Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială.

În plus, Washingtonul își poate încuraja partenerii din Golf să-și folosească relațiile încălzite cu Teheranul, pentru a reduce riscul unor conflicte maritime. Atât Iranul, cât și membrii Consiliului de Cooperare din Golf și-au exprimat interesul pentru securitatea regională, iar următorul pas este ca aceștia să dezvolte un cadru care să conțină asigurări că toate părțile vor respecta comerțul internațional și transportul maritim în Golful Persic și Strâmtoarea Ormuz.

Politica Iranului față de vecini

Un pact de neagresiune între Iran și vecinii săi ar putea fi primul pas către un cadru regional de securitate, deoarece ar stimula încrederea și ar reduce șansele de ciocniri pe mare. Statele Unite trebuie să le explice partenerilor săi că sprijină astfel de negocieri.

Administrația Biden ar trebui, de asemenea, să încerce să integreze Iranul în economia globală, deși în mod limitat. Sancțiunile conduse de SUA au restricționat comerțul internațional al țării, ceea ce face ca Teheranul să aibă mai puțin de pierdut prin obstrucționarea rutelor de tranzit. Creșterea costului perturbării comerțului global pentru Iran ar putea ajuta la schimbarea calculelor acestuia.

Un pas pe care Washingtonul îl poate face în această direcție este reînnoirea unei scutiri de sancțiuni care ar permite Indiei să-și continue planurile de dezvoltare și gestionare a portului iranian Chabahar.

Cum pot opri SUA politica agresivă a Iranului

Pe lângă eforturile sale diplomatice, Statele Unite ar trebui să-și îndemne partenerii regionali să ia măsuri militare pentru a limita provocarea maritimă a Iranului. Discuțiile de normalizare arabo-israeliene oferă o oportunitate de a asigura astfel de angajamente.

O coaliție militară oficială incluzând Israelul, Arabia Saudită și statele din Golf ar provoca fără îndoială Iranul, dar aceste discuții sunt mai probabil să producă forme mai restrânse de cooperare, cum ar fi prevederi pentru partajarea regulată a informațiilor maritime și sprijin tehnic și logistic.

Aceste eforturi ar fi deosebit de semnificative dacă un acord regional de securitate maritimă care ar include Teheranul nu s-ar materializa. În acest scenariu, statele din Golf ar căuta alte modalități de a restrânge puterea Iranului pe mare, inclusiv cooperarea militară cu Statele Unite.

Colaborarea SUA=Europa

Colaborarea Washingtonului cu aliații europeni este la fel de importantă. Forțele europene s-au alăturat campaniei împotriva Houthi în Marea Roșie, dar capacitatea lor de a se desfășura rapid și de a susține operațiuni departe de bazele lor de origine este limitată.

Pentru a-și echipa armatele să răspundă rapid la amenințările navale asimetrice în viitor, guvernele europene trebuie să mărească numărul de nave dislocate la distanță și să îmbunătățească sprijinul logistic.

Pe măsură ce apărarea maritimă avansată a Iranului prinde contur, Statele Unite și aliații lor trebuie să fie pregătiți. Strategia Iranului este concepută ca fiind agilă, pentrtu a permite ridicarea mizei conflictului regional și a amenința interesele SUA în multe locuri simultan. Washingtonul va trebui să recurgă la întreaga gamă a instrumentelor sale diplomatice și militare pentru a contracara avantajul pe care Teheranul îl caută pe mare.

(Autor: Hamidreza Azizi, Foreign Affairs; Traducerea: Cristina Zaharia, RADOR RADIO ROMÂNIA)