REGRETE. La 54 de ani de la debutul pe scena Ateneului Român, artistul Petre Geambaşu crede că muzica românească a pierdut din calitate.

EVZ: Cel mai mare succes l-aţi avut în anii ’80, într-o vreme în care erau destul de multe probleme. Cum a fost viaţa de cântăreţ în perioada comunistă, ce constrângeri existau? Petre Geambaşu: De fapt, au fost cei mai frumoşi ani. Sigur, atunci când e tinereţe, e foarte bine, numai să nu fie alte probleme. Or, la noi, nu a fost niciun fel de război, niciun fel de nenorocire, au fost nişte restricţii, unele justificate, cele mai multe nu, dar asta nu înseamnă că societatea aia a fost greşită şi trebuie hulită.

La 12 ani aţi fost selectat în corul Radiodifuziunii Române. Amintiri foarte frumoase. Abia intrasem printre cei 17, la un concurs unde au participat aproape 1.000 de copii. Dirijorul Ion Vanica, artist emerit, dar care merita şi mai mult, şi Elena Vicică, doi oameni cu o dragoste pentru copii extraordinară, mi-au sădit şi mi-au dezvoltat gustul către muzică şi armonie. Eram o sută şi ceva de copii şi toţi ne simţeam acolo ca acasă.

Cum a fost debutul dumn ea voastră pe scenă, în pantaloni scurţi, la Ateneul Român, cântând „Să fiu bucătarmarinar”? Îmi amintesc că am plecat într-un turneu în Republica Federală Germană atunci, la un concurs unde erau coruri din toată lumea şi am ieşit pe locul întâi. Nu eram cititori de note. Acolo au venit copii cu partiturile în faţă, iar noi eram cu din astea de-ale noastre, sârba de Gheorghe Danga, melodii grele, şi i-am cucerit.

V-au cenzurat vreodată comuniştii? Nu am fost neapărat cenzurat, dar dădeam texte la radio şi mi se tăiau anumite cuvinte. În muzică, cenzura erau în diverse direcţii, iar una dintre ele era cenzura textelor. Erau foarte bine verificate, treceau prin două-trei filtre până să fie cântate şi imprimate. Nu m-a deranjat. Sigur, exceptând textele care erau făcute cu direcţie spre mărirea lui Ceuşescu. Să nu fie vulgarităţi în text şi să-ţi cânţi ţara, era extraordinar. Noi suntem singurii, din câte ştiu eu, cărora ne e ruşine să ne cântăm ţara, toţi îşi cântă patria, numai noi nu...

Aţi spus, la un moment dat, că aţi început să deveniţi mai cunoscut în Germania decât în ţară, credeţi că românii se leapădă repede de artişti? Nici vorbă, fac vinovate posturile de radio şi de televiziune care nu au mai poromovat şi muzică de dinainte. Nu ştiu cum s-a făcut, la câteva luni de la Revoluţie, deodată, niciun compozitor nu mai era bun. Din ce generaţie am făcut eu parte: Angela Similea, Doina Spătaru, Dan Spătaru, Dida Drăgan, Mihai Constantinescu, Cornel Constantiniu, Mihaela Mihai şi mai sunt cel puţin opt-zece nume la aceeaşi dimensiune artistică. Am fost toţi contemporani, nu ne-am călcat niciodată pe bătătură şi am fost şi suntem prieteni.

PE NOTE

Conflictele dintre generaţiile muzicii româneşti

La preselecţii şi concursurile de muzică apar întotdeauna discuţii între tineri şi cei din vechea generaţie de artişti care fac parte din juriu. Credeţi că există un conflict între generaţii? De mai bine de douăzeci de ani se vorbeşte despre asta. Conflictul între generaţii a exista dintotdeauna, fără să vrei. Au fost momentele de derută imediat după '90 şi în rândul artiştilor, dar mai ales în rândul televiziunilor şi al radiourilor.

Ce s-a întâmplat cu generaţia dumneavoastră de artişti? Cei care la concertele lor se spărgeau geamurile dintr-o dată au dispărut. Toţi cei din generaţia mea eram groghi, nu mai ştiam ce se întâmplă, nu mai interesa pe nimeni activitatea noastră, niciun post de televiziune, niciun post de radio...

Aţi fost afectat de situaţia de atunci? Ca să fiu cinstit, pe mine nu m-a afectat prea mult pentru că eu îmi continuam turneele afară, dar am rămas stupefiat de ceea ce se întâmplă în ţară. Mă refer la cei care au rămas aici, la spectacole, să bată ţara în lung şi-n lat, ei chiar s-au simţit marginalizaţi.

PE SCENĂ

„Doina Spătaru este soţia mea de cântat”

La un moment dat, multă lume credea că sunteţi căsătorit cu Doina Spătaru. Doina Spătaru este soţia mea de cântat, cariera noastră împreună înseamnă treizeci şi doi de ani, aş putea spune că e aproape unică. Au fost perioade, acum două zeci de ani, chiar şi înainte, când s-a mai pus problema asta. Au mai fost probleme din astea când mai scriau ziarele uşor tendenţios. Însă pe parcurs şi-au dat seama: noi am dat interviuri şi cu soţia împreună. Apoi au realizat că nu mai este cazul, că nu suntem un altfel de cuplu, iar lucrurile s-au liniştit.

Aţi petrecut foarte mult timp împreună pe scenă. Doina este pentru mine o artistă de mare excepţie la toate capitolele, înzestrare artistică extraordinară, dar mai ales din punctul de vedere al seriozităţii extraordinare. Am avut pe scenă, cu mine, în atâta timp, un om care mi-a ridicat nivelul orchestrei, nu neapărat prin prestaţia artistică, ci prin prestanţă pur şi simplu. A impus un respect oriunde am cântat, a apărut o doamnă pe scenă, chiar dacă avea patruzeci de ani sau cincizeci de ani. Şi lucurul ăsta s-a observat şi mi-a fost de mare ajutor.

Ce spune soţia dumneavoastră despre faptul că multă lumea credea că sunteţi căsătorit cu Doina Spătaru? Legat de povestea asta, soţiei mele i s-a întâmplat o dată la serviciu, o chestie. A venit o cucoană şi i-a spus: „A, păi sunt prietenă cu ei, stau cu ei în bloc şi cu nevasta lui”. Şi toţi care erau în birou se uitau la Cristina, soţia mea, şi ea i-a răspuns: „Mă mir, că eu ştiu că nu e aşa, şi eu sunt de fapt soţia lui, în care bloc staţi?”.

SCHIMBARE

Muzica românească, în sens ascendent

Trecerea la noile genuri muzicale a fost prea bruscă? Ideea asta, să renunţi la muzica de dinainte, nu e în regulă. Nu spune nimeni să nu laşi muzica nouă, dar trebuie un echilibru. Nu se are în vedere dezvoltarea gusturilor tineretului şi spre alte sfere. Eu am găsit la aproape toate formaţiile lucruri bune, cele care sunt acum, Voltaj, Akcent.

Credeţi că va fi vreo schimbare în următoare perioadă în muzica românească? Am observat că, de vreo doi ani, s-a cam terminat, cred că se merge în sus, în sens pozitiv. şi s-a renunţat la fetiţele alea, pe care le văd în emisiunile de dimineaţă - „acum vom scoate un album”, după două săptămâni încă un disc. Staţi fraţilor! Vorba lui Tudor Gheorghe care spunea că lucrează la discurile lui de şapte ani.

Până la câţi ani credeţi că veţi ţine pasul pe scenă alături de colegii mai tineri? Păi, mai am mult, nu se vede? Eu am o activitate mai intensă ca la 35 de ani, am trei spectacole pe săptămână. E adevărat că nu sunt concerte la Sala Palatului sau mai ştiu eu pe ce mare scenă, pentru că nu mai sunt bani pentru spectacole grandioase ca odinioară.

Există un vinovat pentru dispariţia marilor spectacole de altădată? Vinovatul e situaţia generală. Dacă s-ar face astfel de spectacole, biletele care s-ar vinde n-ar acoperi toate costurile artiştilor. Nu se bagă nimeni pentru că trebuie să dea bani din buzunar.

Care e soluţia pe care aţi găsit-o dumneavoastră pentru a rezolva situaţia? Noi, toţi soliştii cunoscuţi, vrem să cântăm şi ne-am îndreptat automat spre piaţa care poate să plătească astfel de reprezentaţii. Când apari pe scenă trebuie să ai o întreagă garderobă, costume pentru orchestră, care costă. Noi suntem deja o instituţie. Ne-am îndreptat spre spectacole de firmă, de nuntă.

Sunt şi unii artişti care spun că e un fel de compromis să cânţi la nunţi. Înainte era ideea că la nuntă e ca la ţară, cu o vioară, acolo, şi gata. Or, acum, nunţile sunt adevărate spectacole, cu aplauze şi cu bisuri, show-uri în toată regula. Avem spectacole de două-trei ori pe săptămână, iar calendarul e plin încă din luna ianuarie.

Credeţi că prin emisiunea „Dansez pentru tine” aţi reuşit să câştigaţi fani şi printre tineri? Sunt convins. Când sunt emisiunile „Dansez pentru tine” îmi dedic tot timpul lor, nu mai am vreme de altceva. Emisiunea a avut un impact foarte mare şi, nu întâmplător, pe stradă şi tineri şi mai în vârstă mă strigă - „maestre”.

Totuşi lumea îl cunoştea pe Petre Geambaşu. Trebuie să le mulţumesc celor care s-au gândit la mine să fac ce fac acolo, în acea emsiune. Să fim cinstiţi, dacă nu exista propunerea asta din partea Media Pro, nu s-ar fi ştiut că eu pot să fac şi aşa ceva, eu eram considerat cân tăreţul foarte bun Petre Geambaşu.

Cum arăta un spectacol pe care îl făceaţi în timpurile acelea? Pe vremea aceea, la concertele mari cu orchestra mea participau actori cunoscuţi, precum Amza Pellea, Dem Rădulescu, doamna Tamara Buciuceanu. Aveam soliştii de bază, pe Doina Spătaru, Olimpia Panciu, Mirabela Dauer, şi invitaţi, Marina Voica, Gil Dobrică. Aveam spectacol cu 28 de persoane pe scenă, nu erau bani foarte mulţi, dar şi cheltuielile erau altfel pe vremea aceea.

PE URMELE TATĂLUI Călin Geambaşu, între muzică şi copilărie

Fiul dumneavoastră, Călin, a intrat şi el în muzică, nu s-a spus despre el că e „fiul lui tata”? Nu avea de ce să se spună aşa ceva. Acum, pe firmament e asta cu Mircea Lucescu şi Răzvan Lucescu. Noi i-am asigurat lui Călin o cultură muzicală complexă, încă de mic, în toate direcţiile. Mă întrebau toţi prietenii şi soacra mea, care avea grijă de el, de ce fac aşa, iar eu am zis să-i dau toate datele şi abia după aceea vedem.

L-aţi sfătuit să se îndrepte spre muzică? A învăţat cu cei mai buni profesori şi am zis că nu-l oblig să stea la pian să studieze douăsprezece ore pe zi, sigur că e frumos, dar dacă stai să studiezi aşa, atâtea ore pe zi la un intrument, copilăria s-a cam dus şi m-am gândit să se bucure şi de alte lucruri. Şi eu chiar aş vrea să le spun părinţilor: dacă observă că au copiii lor o atracţie către un anumit instrument, oricare ar fi el, să se gândească bine şi la copilăria lor. Te bucuri de succesul lui, dar creşte mai plăpând, în loc să alerge după o minge afară. Şi aşa este pericolul ăsta al calculatorului, când copiii uită şi de fotbal şi de toate.

DIN CV-UL UNUI ARTIST Big band Geambaşu

Petre Geambaşu s-a născut în 1943, în comuna Petreşti din judeţul Alba. Nu a copilărit prea mult la ţară, pentru că tatăl său era ofiţer în armată şi a fost transferat cu serviciul. Astfel, Petre Geambaşu s-a mutat împreună cu familia în Capitală.

Pe scenă a debutat în 1957, când avea doar 12 ani. Prin prestaţia din „Să fiu bucătar-marinar”, de la Ateneul Român, şi interpretarea altor câtorva piese, a devenit, în scurt timp, solist al trupei din care făcea parte.

Apoi, a urmat Şcoala Populară de Arte, la clasa profesoarei Florica Orăscu, cea care a pregătit-o, printre alţii, şi pe Aura Urziceanu.

În 1968 a absolvit Conservatorul, la specializarea pedagogie muzicală şi dirijori. În acelaşi an, la un concurs organizat în URSS a câştigat premiul special pentru intepretare, cu toate că era vorba despre cântece politice, iar el a cântat o melodie clasică.

Între anii 1971 şi 1978 devine solist al Teatrului de Stradă „Ion Vasilescu” din Bucureşti. În acelaşi an reuşeşte să obţină şi un premiu de intepretare la concursul naţional Mamaia. După colaborarea cu teatrul urmează debutul cu formaţia Star 2000, alături de care a cunoscut cel mai mare succes din carieră. S-a întâmplat în 1978, la Stuttgart, în Germania, pe aceeaşi scenă cu Margareta Pâslaru şi Aquilina Severin. Au urmat Stela Enache, Mirabela Dauer şi alţi mari artişti ai muzicii uşoare de atunci. Unul dintre cele mai grele concerte a fost în Mallorca, unde lumea dansa încontinuu.

Printre cei care au cântat pe scenă cu Star 2000 chiar de la început s-a aflat şi Doina Spătaru, care a rămas alături de el în toată cariera, până în prezent.

Anul acesta, odată cu împlinirea a treizeci de ani de la înfiinţare, membrii orchestrei Star 2000 hotărăsc să-şi schimbe denumirea în big bandul „Petre Geambaşu”.

Artistul spune că a început să aibă mai multe spectacole în ţară decât în străinătate şi împreună cu orchestra pe care o dirijează în cearcă să onoreze toate invitaţiile pe care le primeşte.