Singurul lucru pe care Dumnezeu nu îl poate face este să-l oblige pe Om să facă ceva. În fața libertății Omului, Atotputernicul este neputincios.
Această „neputință” programată a lui Dumnezeu față de Creația Sa nu are limită: merge chiar până la a Se lăsa ucis de ea. De aceea, pericopa evanghelică din duminica aceasta, a 13-a după Rusalii, este cu adevărat înfricoșătoare.
Iisus spune următoarea pildă: „Era un om oarecare, stăpân al casei sale, care a sădit o vie și a împrejmuit-o cu gard; a săpat într-însa teasc, a clădit un turn de pază și a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Când a sosit vremea roadelor, a trimis pe slujitorii săi la lucrători, ca să ia partea lui de roade, dar lucrătorii, punând mâna pe slujitori, pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre.”
Un alt rând de slujitori, trimiși de stăpân, are aceeași soartă. Atunci, stăpânul îl trimite pe însuși fiul său, sperând că lucrătorii se vor rușina de acesta și îi vor plăti în sfârșit ce i se cuvine. Efectul este și mai groaznic.
„Acesta este moștenitorul - și-au zis ei – veniți să-l omorâm și să avem noi moștenirea lui! Și punând mâna pe el, l-au scos afară din vie și l-au ucis.” Aici pilda lui Iisus se încheie brusc, cu o întrebare adresată auditoriului: „Deci când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători?”. Cei de față dau un răspuns de bunsimț: „Pe cei răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care-i vor da roadele la vremea lor.” Atunci, Iisus rostește celebrele fraze despre „piatra din capul unghiului”, disprețuită de ziditori. Și adaugă acest avertisment fără echivoc: „De aceea vă spun vouă că Împărăția lui Dumnezeu se va lua de la voi și se va da neamului care va face roadele ei. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cel peste care va cădea ea, îl va zdrobi.”
Cea mai mare tentație este să considerăm că pilda se referă exclusiv la poporul evreu, care L-a omorât pe Dumnezeu. Să considerăm că, odată luată de la iudei și dată nouă, creștinilor, vom stăpâni Via până la sfârșitul timpului, necondiționat. Eroare! Condiția este să-i dăm Stăpânului roadele la vremea lor. Mereu.
Descreștinarea galopantă a lumii moderne seamănă teribil de bine cu Crima din Vie. Omul contemporan L-a ucis pe Dumnezeu pentru că orgoliul său nemăsurat nu i-a îngăduit să rămână simplu „arendaș”: s-a vrut el însuși „stăpân”. Nici prin cap nu îi trece omului de astăzi, copil al Renașterii, al Revoluției Franceze și al Revoluției Bolșevice, copil al lui Nietzsche și Marx, că a fi „arendaș” în via Domnului înseamnă cu mult mai mult decât „stăpân” peste o iluzie.
Și totuși omul contemporan a fost avertizat: când această iluzie se va încheia, va sfârși zdrobit de „piatra din capul unghiului”, la care nu a luat seama. Genialul artist care este Ion Barbu a creat cu vreun deceniu în urmă un tricou cu două inscripții. Pe piept scria: „Dumnezeu a murit” - semnat Nietzsche. Iar pe spate: „Nietzsche a murit” - semnat Dumnezeu.