Marti am asistat la slujba de pomenire a lui Florian Pittis. L-am evocat cu bucurie, povestind din momentele pe care am avut norocul sa le traim alaturi de el.
In jurul mormantului lacrimau oameni care l-au iubit si respectat, pentru care Motu a fost un model de spirit inalt, integru, sublim, un artist desavarsit si un intelectual fin. Ne-am amintit de prezenta impunatoare, de modul in care parca umplea spatiul cu plinatatea spiritului, de vocea inconfundabila si de talentul impetuos si mistuitor.
Toti cei prezenti puteam spune „Iti multumesc pentru cum mi-ai atins viata”. A daruit frumusete, impacare, incredere si intelepciune. Niciodata criticile sale nu umileau si nu raneau; gasea cuvinte potrivite, uneori ironice, dar afectuoase, desi era ferm. Plangeam de dor la gandul ca nu-l vom mai vedea pana la sfarsitul zilelor, chiar daca „ne vom intalni Dincolo, dupa ce terminam cu viata asta”, cum ne consoleaza el dintr-un interviu mai vechi.
Niciun om care l-a vazut vreodata pe scena nu se poate indoi de generozitatea acestui artist plin de har, nonconformist si rebel. Insa putini sunt cei care stiu ca aceasta generozitate a imbracat si forme concrete pentru ca, din modestie, Motu nu vorbea despre proiectele caritabile in care era implicat.
Cea mai recenta s-a consumat la sfarsitul lunii mai, cand a plecat intr-un turneu in SUA impreuna cu Ducu Bertzi. Fondurile obtinute in urma concertelor au fost donate pentru construirea unei biserici romanesti in statul Maryland. Lacasul, al carui hram va fi Sfantul Apostol Andrei, a fost proiectul de suflet al parintelui Calciu. Motu a plecat „Dincolo” fara mari regrete, fiindca si-a trait viata frumos si plin. Regretele raman la noi.