Băieţelul nostru ştie că suntem celebri. Acum o lună a venit de la grădiniţă: "Mami, tati, ştiaţi că sunteţi faimoşi?"
Este o mare onoare să vorbeşti cu Nadia Comăneci, cea mai celebră româncă din lume. În 1976, la Olimpiada de la Montreal a reuşit să uimească o întreagă planetă. De atunci are grijă de gloria ei. Face foarte multe pentru cei din jur. Dăruieşte în fiecare zi câte ceva. Nici o bârfă tabloidă nu s-a lipit de istoria ei. Are o viaţă echilibrată, îşi petrece cât de mult timp poate cu soţul şi cu băieţelul ei.
Toată viaţa ei, cu bune şi cu rele, cu muncă şi cu necazuri, i se vede pe faţă. Este frumoasă. O frumuseţe curată. Aşa cum arată, aşa şi vorbeşte. Un vag accent american are ecou printre cuvintele ei. Doar ca să ne atragă atenţia că noi nu am putut să o ţinem între noi. Asta nu înseamnă că nu ne iubeşte.
EVZ. Ce maşină aveţi acolo?
Nadia Comăneci: O maşină cu care circul eu, care este un Mercedes. Nu mă întrebaţi detalii. Vă spun doar culoarea. Albă! Nu e important. Nu sunt eu omul de maşini. Soţul meu are o mică colecţie de maşini vechi pe care le apreciază foarte mult.
Căţel aveţi?
Nu avem, deoarece ar fi fost foarte slăbuţ! Noi suntem plecaţi tot timpul. Nu avea cine să-i dea de mâncare, să se ocupe. Lui Dylan i-am luat… Am început cu brosocuţe, cu animale mai mici. Îl învăţăm ca atunci când vrea ceva să ştie să se îngrijească, să înveţe să se ocupe de animale.
Înainte, copiii aveau papagali, peşti…
Are o broscuţă ţestoasă, Swimmie, o mică reptică, e micuţă, stă într-o cuşcă încălzită. Şi doreşte căţeluş.
Ce rasă? Orice, probabil…
El îşi alege. Merge cu tatăl lui prin magazine.
Nu vrea maşină?
La maşini n-a trecut, dar a făcut o exprerienţă de călărie care i-a plăcut. Iar acum joacă tenis.
De ce v-aţi stabilit tocmai acolo?
În Oklahoma? Deoarece soţul meu era deja acolo. Este este originar din Chicago. Când făcea gimnastică, soţului meu i-a plăcut un antrenor, care era şi profesor de matematică. Iar antrenorul era din Norman, Oklahoma. A făcut şcoala la Stanford.
A avut zestre?
Ha-ha-ha. S-a mutat din Chicago. Avea o casă în Los Angeles. În 1991 ne-am cumpărat casa în care stăm acum.
E mare?
E mare, cu curte. Nu era ţelul nostru să luăm ceva mare. Aşa a fost să fie. E o casă care are, practic, mult loc afară, piscină, am luat trei locuri după aia. Ne-am gândit că, dacă avem copii, să aibă unde să se joace.
Unde vă simţiţi mai acasă?
Când sunt acolo şi vin aici, spun că merg "Acasă" şi invers. Mai mult mă refer aici când spun "Acasă", căci aici am părinţii. Dar şi acolo am familia.
Cu copilul vorbiţi româneşte?
Copilul înţelege româneşte, dar nu este interesat să vorbească.
Nici cu mamaia?
Nici cu mamaia. A văzut-o de 2-3 ori pe mamaia. Dar înţelege foarte bine. Am acolo o fostă colegă de la Oneşti care mai vine câteva luni pe an şi cu care vorbesc doar în română. Dylan are 6 ani şi jumătate.
Ce ştie despre mama lui?
Că a făcut gimnastică, că a luam medalii olimpice. Ştie că suntem faimoşi. Acum o lună a venit de la grădiniţă: "Mami, tati, ştiaţi că sunteţi faimoşi?". Probabil colegii de la grădiniţă i-au spus.
Îi faceţi un frăţior, o surioară lui Dylan?
Nu mai fac, gata!
V-aţi jucat vreodată cu el folosit figuri de gimnastică?
El face gimnastică, este în echipa mică. Preferă ca tatăl să-l antreneze. E normal. Este băiat, nu vrea să facă paralele, bârnă.
Sunteţi un star internaţional. Dintre toate proiectele, Premiile Laureus este cel mai important proiect?
Dacă te referi la legendele care sunt implicate, da. Laureus este ceva ce am început acum 12 ani. Sunt Oscaruri ale sportului internaţional. Le avem în fiecare an. Anul viitor, în martie, vor fi la Rio, fiindcă şi Olimpiada se mută în cealaltă parte a lumii. Mai am proiecte: Special Olympics, unele pentru distrofie musculară, programe de autism la noi la academie...
Alte proiecte?