Pentru Carmen, a treia încercare de a obține un copil avea să fie cu noroc. - De data asta îți caut o fetiță, a avertizat-o maică-sa. Văd că la băieți ai ghinion. De fete se leapădă mai ușor familiile, că le dau bătăi de cap. Așa că fă bine și pregătește-ți bărbatul să devină tată. Dumnezeu știe cât e de prost omul ăsta al tău dacă te-o crede și de data asta.
Dar Marin Protopopescu nici nu voia să mai audă de copii. Prea multe lacrimi vărsase pentru cei doi băieți morți.
- E ultima încercare, Marine, îți jur! Vreau să mă simt și eu femeie, nu-mi lua bucuria asta.
- Păi eu nu vreau, Carmen? Da’ nu vezi că ne ne lasă ăl de sus?
- Va fi bine de data asta, o să vezi. Poate ne dăruiește o fetiță ca să ne mângâie bătrânețile.
Marin Protopopescu s-a înmuiat auzind asemenea cuvinte. O fată frumoasă ca maică-sa și deșteaptă ca el, ar fi fost o adevărată binecuvântare. Mama lui carmen pusese deja ochii pe o femeie amărâtă, care avea acasă șapte copii și îl aștepta pe al optulea.
- Vai de păcatele mele cu ce l-oi mai crește și pe ăsta? Cum dă Dumnezeu la unii carul, la alții cu parul? Ce n-aș da să-i găsesc o familie bună ca să aibă grijă de el.
- Vrei să dai copilul? a întrebat-o mama lui Carmen, auzind-o cum se vaită.
- N-am cu ce să-l cresc, doamnă. Și dac-o fi iar fată, mă dă bărbatul afară din casă
. - Ai vrea să-l vinzi pe bani frumoși? - Da’ cum să-l vând, doamnă, ce-i găină?
- Îmi pare rău, așa înțelesesem, s-a scuzat mama lui Carmen.
- Îl dau gratis, numai să mi-l îngrijească. Nu-mi trebuie nimic altceva. Poate îmi găsești dumneata că tot ești moașă aici în spital, trebuie să cunoști multă lume.
- Aș putea să întreb, i-a răspuns femeia, precaută. Numai să fie viu și sănătos. Când trebuie să naști?
- Cam în două luni zicea doamna doctor. Vă las numele meu și adresa să mă anunțați dacă apare cineva.
Moașa a consimțit. Era mulțumită. Carmen a primit vestea cu bucurie. Deja lumea o știa însărcinată și așteptau cu sufletul la gură minunea.
- Dacă e fată ce nume îi dăm? A întrebat-o Marin Protopopescu, cuprins de entuziasm. Am visat-o azi noapte și îi spuneam Elena. Ce zici de numele ăsta?
- Va fi Elena, dragul meu, i-a făcut Carmen pe plac. Dar cu trei zile înainte de ziua sorocită Marin Protopopescu a căzut la pat, răpus de niște junghiuri care îi paralizaseră picioarele. Așa, din senin. Vă dați seama ce supărat a fost că nici de data aceasta nu a putut să-și însoțească nevasta la București pentru a naște.
- Parcă e un făcut să nu ajung. Îmi vine să mor de ciudă că nu mă ascultă picioarele astea. Mă dor îngrozitor, abia mă pot mișca. Mă ierți, draga mea că va trebui să vă aștept acasă?
Carmen l-a iertat că doar ea îi dăduse niște prafuri făcute de o babă pricepută ca să-l țină legat de pat. Copilul se născuse deja de două zile, iar maică-sa o presa să ajungă negreșit. - E fetiță, cum ai promis! Mulțumesc mamă. - Sper să ți-o țină Dumnezeu în viață că eu de copilul altei femei nu mă mai ating. Ieri mi-am dat demisia, nici nu mai vreau să calc prin spital. Mai aveam puțin până la pensie, dar mi-a ajuns.
- S-a întâmplat ceva? A întrebat-o Carmen îngrijorată.
- Tot ce a fost acum s-a terminat. Individa care trebuia să îmi dea copilul s-a răzgândit în ultimul moment. Puțin a lipsit să nu-i frâng gâtul. Mă temeam că ai să vii și nu am nimic pregătit. Dar le rezolvă Dumnezeu pe toate, după cum vezi.
- Cum adică s-a răzgândit? Și ce ai făcut? I l-ai furat?
- Drept cine mă iei? Am făcut totul cu cap. Lasă-mă să-ți povestesc. Eram de gardă când mama copilului-Mihaela a venit să nască. Cum era o nebunie în camera de gardă, i-am zis doctorului că o supraveghez eu pentru că abia începuseră contracțiile. În timpul ăsta, tot stând de vorbă, Mihaela a început să plângă și să îmi spună că ea nu-și dă copilul, că ajunge în iad.
- Vai de mine! Se minuna Carmen.
- Așteaptă cu nu e tot. Când am văzut-o cât e de hotărâtă, am zis să o sperii, să-i spun că e copilul mort în burtă, că s-a strangulat cu cordonul ombilical. Îmi veneau în minte tot felul de scenarii, ba chiar m-am gândit s-o omor. Norocul tău a fost că bebelușul nu a plâns la naștere și proasta a crezut că e mort. Am luat copilul și le-am spus colegelor că il duc la tubul de oxigen să vedem dacă își revine.
- Și ai fugit cu copilul din spital? Dacă anunță poliția?
– Măi Carmen, tu nu lași omul să vorbească. Cum era să fug cu copilul? Ți-am spus că era debandadă la camera de gardă, de parcă toate femeile din București se hotărâseră să nască în același timp. Unii copii trăiau, alții erau deja morți, alții mureau în primele ore de viață. Nu mi-a trebuit mult să găsesc o fetiță moartă abia născută și să i-o arăt Mihaelei.
- Deci ea o crede moartă?
- După cum ai auzit. A leșinat, sărmana când a văzut pruncul fără suflare și a doua zi dusă a fost din spital. Atât îi mai lipsea să-i ceară bărbatului bani de înmormântare, că în aceeași groapă ajungea și ea.
- Și nu și-a dat nimeni seama că ai luat totuși un copil? Colegele tale n-au spus nimic?
- Colegele mele sunt obișnuite să nu pună întrebări. În definitiv, micuța asta nu e nici primul și nici ultimul copil care ajunge la alți părinți.
- Mamă, te iubesc. Sunt cea mai fericită. O să am grijă să nu-ți lipsească nimic.
Și aici se încheie calvarul acestei femei. Bebelușul, botezat Elena cum își dorise Marin Protopopescu a rupt lanțul blestemelor, așternând pacea și fericirea în familie. Fata a crescut frumoasă și deșteaptă ca părinții ei, până a ajuns bună de măritiș. Marin Protopopescu împlinea șaptezeci de ani când Elena l-a anunțat că își găsise alesul.
- Facem nuntă mare să ne știe toți, s-a bucurat taică-su. Viitorul ginere era un avocat de succes, aflat deja la a doua nevastă.
- E mai bine așa, draga mea. I s-a copt mintea, o liniștea Marin Protopopescu pe Carmen.
În ziua nunții au fost poftiți cei mai de seamă invitați din județ. Cinci sute de oameni veniseră să petreacă în cinstea mirilor. Printre cântăreții tocmiți se afla și un tânăr țigan, chipeș și bine făcut, însoțit de un taraf de lăutari. Era spre dimineață când le-a venit rândul să cânte. Mesenii erau ghiftuiți de mâncare, obosiți de joc și amețiți de băutură. Mireasa, cu rochia aproape sfâșiată de la atâtea hore, își odihnea capul pe umărul lui Marin Protopopescu.
Tânărul cântăreț și-a făcut ochii roată, căutându-l pe tatăl miresei. S-a apropiat cu îndrăzneală, făcându-i semn violonistului să înceapă prima melodie.
- Foaie verde ca aluna
Și-aseară fusei la una
Cum se duce toată lumea
Unde mă duc totdeauna.
Din visarea în care căzuse Marin Protopopescu s-a trezit brusc. Erau ani mulți de când nu mai auzise cântecul ăsta. Cum îi zicea că și uitase? Aseară fusei la una, da, așa se numea. I-l cânta Nuța țiganca, când era supărată. Marin Protopopescu îl privea cu uimire pe cântăreț. De ce începuse tocmai cu acest cântec? Parcă voia să-i transmită ceva, parcă Nuța cânta prin gura lui. Nici n-a așteptat să termine, că l-a luat la întrebări pe băiat:
- Cum te cheamă, flăcău?
- Paulică Topor, să trăiți.
- Și de unde știi cântecul ăsta vechi?
- Îl știu de la mama mea a doua. Mi-l cânta ca să adorm.
- Cum adică de la mama ta a doua? Da’ câte mame ai tu?
- E o poveste lungă, domnule, nu vreau să vă întristez. Mai bine vă cânt una de veselie. Ioane, bag-o pe aia cu Arde-o la pingea!
- Lasă pingeaua și zi-mi cine-i măta! S-a răstit Marin Protopopescu, atrâgând atenția invitaților.
- Mama a murit când m-a născut. M-a născut mătușa, care în acte apare ca fiind mama mea. E mai complicat. A păcălit-o o doamnă bogată că-i dă bani mulți dacă declară fals în certificatul de naștere. Da’ nu i-a dat decât vreo cinci ani, după care am rămas săraci. Iar mătușa a murit de supărare.
- Cum o chema pe maică-ta aia care te-a născut?
Ascultând discuția, Carmen a încremenit. Țiganul ăsta apăruse de nicăieri ca să-i incurce ei socotelile. Tocmai acum când Marin Protopopescu avea zilele numărate de bătrânețe.
- Ce se întâmplă aici? Dă-i drumul la muzică, lăutare, că doar nu te-am plătit să trăncănești !
Marin Protopopescu a încercat să spună ceva, dar țiganul deja cânta: De când sunt pe lumea asta/ Nu m-a înșelat nevasta/ Dar acum două trei zile/ M-a păcălit și pe mine.
- Elena, ia-l pe taică-tu la joc, nu știu ce i-a cășunat pe lăutari, a îndemnat-o Carmen.
- Lasă-mă, n-am chef de dans acum, a protestat bărbatul. Trebuie să vorbesc cu maică-ta.
Marin îl urmărea pe țigan și parcă o vedea pe Nuța în ochii și în glasul lui.
- Ăsta e băiatul meu, și-a spus. Nuța mi l-a trimis să am grijă de el până nu mor. E băiatul meu! S-a trezit strigând tare și dând cu pumnul în masă.
Văzându-l atât de tulburat, Carmen s-a temut să nu facă vreo prostie de nereparat. Și cu atâția martori de față. Așa că a rugat câțiva chelneri și pe ginere să o ajute să-l scoată afară, pe terasa restaurantului.
- E băiatul meu! E băiatul meu!
- Despre cine vorbești, tată? l-a întrebat ginerele său.
- Țiganul, e al meu! Băiatul meu.
- Lăsați-mă singură cu el, vedețivă de petrecere, le-a spus Carmen. Stăm aici până se liniștește.
- Carmen, lăutarul e băiatul meu! Mai ții minte când ți-am povestit de Nuța cântăreața? Ea mi l-a trimis. Trebuie să vorbim cu el până nu pleacă. Să-l aducem în familie. Ce dacă e țigan? Nu te deranjează, nu-i așa?
- Deloc, dragul meu. Bea medicamentul ăsta ca să te liniștești. Merg eu să vorbesc cu băiatul.
- Vin cu tine, te rog. Nu mai am răbdare.
- Înghite ce ți-am dat și așteaptă-mă. Nu mergem înauntru să facem circ.
Marin Protopopescu a ascultat-o cuminte, cum o făcea de fiecare dată. Numai că acum era pentru ultima dată. Nici nu a intrat bine Carmen în restaurant să-l găsească pe lăutar, că inima lui Marin Protopopescu a încetat să mai bată. Păi te pui cu inima? De la o vârstă chiar și bucuria poate fi ucigătoare. Cel puțin așa spun medicii.
- Dragul de el, n-a vrut să ne strice petrecerea. A murit în liniște, ca un om bun ce era.
Astea au fost cuvintele soției îndoliate după ce avusese grijă să ascundă paharul din care băuse Marin Protopopescu înainte să moară. Ultimul lui pahar ce ascundea atâtea secrete.
- Era bătrân, ce să-i faci! Zicea lumea. Măcar s-a dus fericit.
Familia a refuzat autopsia așa că mortul a plecat ducând cu el urmele unei crime.