Tripla crimă din Dolj, localitatea Leu. Un om – poate termenul e exagerat – își omoară soția și cele două fiice, după care dă foc la casă.
Vrea ca flăcările să fie o uriașă mătură care să strângă toată mizeria existenței lui. Nu moare în incendiu – deși pare să-și fi dorit asta – ba, mai mult, la ora când scriu se fac eforturi ca mizera lui viață să fie salvată.
Drama e doar deznodământul unei povești devenită un fapt banal de viață. Omul era sub tratament psihiatric, abia ieșise dintr-un spital de specialitate. Semne de îmbunătățire? Nicidecum. Cele trei suflete care împărțeau cu el iadul erau bătute, agresate.
Ce căuta individul ăsta acasă? La ce alt final puteau spera soția, rudele, apropiații, altul decât o explozie de violență extremă, din care să nu scape nimeni.
Ne puteți urmări și pe Google News
Ne-am obișnuit să lăsăm acasă bolnavii de orice fel, excepție făcând doar cei contagioși. Când sunt scoși pe poarta spitalelor aglomerate și neîndestulate cu bani, nu mai contează dacă e diabetic sau nebun. I se dă o rețetă și recomandarea de a mai veni la control. Cei mai mulți scapă, pentru că românul are organismul învățat să supraviețuiască, dar unii mor. Nebunii, însă, de cele mai multe ori nu mor singuri.
E o triplă crimă fără vinovați, dacă tatăl criminal nu scapă cu viață sau dacă e considerat un nebun, incapabil să plătească pentru faptele lui. Deși ștergerea urmelor prin incendiu și tentativa de sinucidere demonstrează că a înțeles ce a făcut.
Cazul din Dolj este doar mai strident decât cel al avocatei din București, nebunia netratată cum se cuvine fusese depistată de medici, dar ignorată de familie. În București, depresia în care căzuse mama unui copil de 5 ani e mai subtilă, mai dificil de depistat, mai ales că apropiații care o puteau intui erau ocupați să-și impună dorințele chiar asupra femeii. La congruența dorințelor celor din jur ( mama ei care nu îl vroia ginere pe tatăl copilului și tatăl care dorea doar copilul) avocata decide să suprime „obiectul” pentru care se luptau mama și iubitul său, copilul și apoi se sinucide.
Crima seamănă mult cu cele pasionale – motivate de dramaticul „dacă nu ești al meu nimeni nu o să te aibă” – iar sinuciderea e doar o fugă de răspundere. Erau semne? Din declarațiile martorilor pare să fi fost; tristețea sau detașarea nu sunt de ajuns pentru a interna pe cineva, dar sunt semnale ale unui exercițiu care ne lipsește, mersul la psiholog. Dar cine să o facă dacă, repet, cei destul de apropiați erau prea ocupați cu impunerea propriilor dorințe?
Concluzia, după multe astfel de cazuri este mulți bolnavi mor când sunt lăsați acasă, doar că nebunii nu o fac singuri.
Recomandările noastre
