Ultimul concurs diplomatic organizat conform tuturor regulilor democratice şi profesionale, înainte de preluarea deplină a puterii în România de către comunişti după abdicarea forţată a Regelui Mihai în decembrie 1947, a început la 15 mai 1946.
Era vorba de ocuparea posturilor de ataşaţi de legaţie din cadrul Ministerului Afacerilor Străine al României.
Candidații
Din totalul de 71 de persoane înscrise la concurs, 17 candidaţi au absentat, 15 candidaţi nu au trecut examenul scris şi doar 39 de candidaţi au luat note care le-a permis prezentarea la a doua etapă a concursului. Examenul oral pentru concursul de ataşaţi de legaţie s-a desfăşurat în zilele de 31 mai, 1, 3 şi 4 iunie 1946.
Din cei 39 de candidaţi admişi la examenul oral, unul s-a retras din concurs, iar ceilalţi 38 au obţinut toţi medii generale peste 6.
În conformitate cu regulamentul de concurs, acest lucru i-ar fi îndreptăţit pe toţi cei 38 de candidaţi să fie admişi ca ataşaţi de legaţie, însă ministrul de externe Gheorghe Tătărăscu a decis ca doar 15 dintre aceştia să fie încadraţi la Ministerul Afacerilor Străine.
Epurarea lui Tătărăscu
În colţul stânga sus al Procesului-verbal din 5 iunie 1946 al Comisiei pentru concursul de ataşaţi de legaţiune se regăseşte următoarea rezoluţie scrisă de Vasile Stoica, preşedinte al comisiei şi Secretar General al Ministerului Afacerilor Străine: „13.VII.1946. Conform hotărârii dlui Ministru de Externe se va întocmi decret pentru no. 1-17 inclusiv, cu excepţiunea no. 6 şi 13”.
Candidaţii de la nr. 6 şi 13 erau Onicescu Dan, respectiv Duncan Ludwig. Într-un referat din 25 iunie 1946 al Secţiei I Informaţii din cadrul Serviciului Special de Informaţii (S.S.I.), aflat în Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (A.C.N.S.A.S.), se preciza despre Onicescu Dan că era „fiul prof. univ. Onicescu, fost legionar” şi că „simpatizează şi el cu legionarii”, iar despre Duncan Ludwig că era „german de origine” şi, totodată, era „cunoscut ca un reacţionar, adversar al regimului şi activist al Soc. «Amicii Americii»”.
Cariera diplomatică a celor 15 persoane admise la concursul din 1946 a fost însă una scurtă deoarece aceştia, alături de numeroşi alţi diplomaţi de valoare, vor fi daţi afară din Ministerul Afacerilor Străine în toamna anului 1947, după venirea în fruntea acestei instituţii a Anei Pauker.
Mihai Rădulescu
Candidatul care s-a plasat pe primul loc la concursul diplomatic din 1946, cu media generală de 9,73, a fost Mihai Rădulescu, apreciat de prietenii şi cunoscuţii săi din epocă drept un intelectual de mare ţinută.
Acesta s-a născut la 16 noiembrie 1919 în Italia, la Torino, unde familia sa se afla ca urmare a studiilor politehnice pe care tatăl său le efectua la universitatea din oraş.
În 1948, după epurarea din Ministerul Afacerilor Străine, se înscrie la Conservatorul din Bucureşti pentru a-şi completa studiile de vioară.
În august 1948 este angajat, prin concurs, ca violonist la Orchestra Operei din Cluj. Prin urmare, se mută la Cluj unde râmâne până în 1951. Revine în Bucureşti în 1952 când este angajat, tot prin concurs, la nou înfiinţata Orchestră Simfonică a Cinematografiei. În 1954 îşi începe cariera de muzicolog cu prezentări de emisiuni tematice la Radiodifuziunea Română. Realizează, împreună cu alţi prezentatori, şi „Cronica radiofonică a săptămânii”.
Condamnat și torturat
La 7 mai 1959, Mihai Rădulescu a fost arestat şi apoi anchetat şi judecat într-un proces de moravuri, pentru homosexualitate. Sentinţa a fost pronunţată la 22 septembrie 1959 fiind condamnat la 5 ani de închisoare.
De fapt, arestarea lui a avut legătură cu procesul politic orchestrat de autorităţile comuniste împotriva lui Constantin Noica cu care Mihai Rădulescu a întreţinut o amplă corespondenţă.
Latura politică a arestării lui Mihai Rădulescu poate fi demonstrată şi prin faptul că, după condamnare, acesta nu a fost trimis să îşi execute pedeapsa în penitenciar aşa cum ar fi fost normal, ci a fost menţinut în arestul Securităţii unde a continuat să fie interogat şi torturat.
Conform documentelor oficiale, Mihai Rădulescu s-a sinucis la 31 octombrie 1959.
Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric