Uciderea lui Eugene Terreblanche, liderul unei grupări extremiste din Africa de Sud care militează pentru reîntoarcerea ţării la principiile segregării rasiale, a stârnit tensiunile dintre albi şi negri, readucând în prim plan problema naţionalismului agresiv din ţara lui Nelson Mandela. Militanţii AWB, rămaşi fără liderul fondator, interpretează asasinatul ca o “declarație de război” şi avertizează echipele calificate la Mondialul de fotbal să evite competiţia, “din motive de securitate”.
Scânteia rasismului pare să fi aprins, din nou, în Africa de Sud, un trecut dureros. Faptele: sâmbătă, Eugen Terreblanche, fondatorul Mişcării de Rezistență Afrikaner (AWB) a fost ucis de doi angajaţi, într-o dispută aparent legată de probleme salariale. “O declarație de război din partea negrilor” au reacţionat ieri membrii AWB, avertizând că moartea liderului lor va fi răzbunată. Preşedintele african Jacob Zuma a încercat să calmeze spiritele, facand apel la populaţie “să nu permită provocatorilor exploatarea incidentului prin alimentarea urii rasiale”. Însă, bulgărele naţionalismului agresiv pare să se fi rostogolit deja, într-o ţară care, peste zece săptămâni, va găzdui un eveniment global: Campionatul Mondial de Fotbal. Andre Visagie, unul dintre apropiaţii lui Terreblanche, a avertizat deja echipele participante la competiţie să rămână acasă, “din motive de securitate”. În Africa de Sud, AWB este cunoscută pentru încercările sale de a bloca anularea politicii de apartheid, “îngropată” la mijlocul anilor '90. Pentru a-şi atinge scopul, gruparea a recurs deseori la acţiuni teroriste, dar majoritatea membrilor săi au fost amnistiaţi de către Comisia pentru Adevăr şi Reconciliere instituită de Nelson Mandela şi Desmond Tutu. Chiar Terreblanche a fost condamnat pentru tentativa de asasinat, după ce a încercat în 1996 să-şi ucidă un angajat de culoare. Aici se deschide o istorie ca o rană şi povestea celei mai celebrate tranziţii spre democraţie din lume.
ALB ȘI NEGRU
Separați de bisturiul statului
Cărţile de istorie ne spun că apartheid-ul a fost un sistem de segregare rasială susţinut de Partidul Naţional, formaţiunea “albă” care a guvernat în Africa de Sud între 1948 şi 1994. Apartheid-ul a fost însă mereu mai mult decât atât. Un sistem care a izolat vreme de patru decenii o ţară care ieşise din Al Doilea Război Mondial cu reputaţia fortificată. Un sistem care a condamnat la sărăcie şi marginalitate zeci de milioane de oameni. Un sistem care a aplicat practicile secolulului al XIX-lea la mijlocul unui veac care se mândrea cu modernitatea sa politică. Timp de 40 de ani, în Africa de Sud au trăit cetăţeni albi şi sub-cetăţeni negri, separaţi oficial de bisturiul statului. Educaţia şi serviciile medicale, spaţiul public şi dreptul de vot – toate au fost împărţite cu măsuri diferite de promotorii apartheid-ului. Negrii erau o mulţime tolerată şi utilă: exploatarea economică era cuvântul-cheie pentru bunăstarea crescândă a populaţiei albe. Vechii colonialişti nu dispăruseră de fapt niciodată.
Masacrul de la Sharpeville
Reacţia discriminaţilor nu a întârziat să apară: greve, demonstraţii, proteste de stradă. Congresul Naţional African inventase încă din 1949 un program de acţiune în faţa ameninţării segregaţioniste. Guvernul şi-a folosit însă magistral asul din mânecă. Negrii au fost acuzaţi de comunism, în condiţiile în care liderii lor marcanţi, printre care şi tânărul Nelson Mandela, promovau marxismul şi o „teologie a eliberării”. Apoi, pe 21 martie 1960, scânteia decisivă s-a aprins. Un protest al negrilor în oraşul Sharpeville a sfârşit tragic, prin uciderea a 69 de persoane, în ceea ce istoria a reţinut ca fiind un „masacru”. Congresul Naţional African a fost interzis, iar terenul pregătit pentru trei decenii de confruntare violentă. Din ilegalitate, organizaţia negrilor a contestat supremaţia albilor prin atentate şi acţiuni de sabotaj. În 1964, Mandela a ajuns în închisoare, unde avea să rămână pentru următorii 26 de ani. O serie de procese au rezervat aceeaşi soartă şi altor lideri ai rezistenţei negre.
Sângele din spatele succesului
Apoi, anii au curs în favoarea privilegiilor albilor şi în defavoarea unei ţări privite din ce în ce mai mult ca o insulă de rasism într-o lume în care integrarea devenise procesul esenţial. În Africa de Sud însă asasinatul politic devenise politică de stat, iar memoria lui Steve Biko, liderul unei mişcări de rezistenţă ucis în detenţie în anii ’70, vorbeşte încă de suferinţa şi sângele care au precedat tranziţia spre democraţie din anii ’90. La mijlocul anilor ’80, când SUA şi Marea Britanie au decis să întrerupă orice investiţie în Africa de Sud, primele semne ale prăbuşirii regimului de segregare au început să apară. Era clar că situaţia nu mai putea continua aşa, iar ultimul preşedinte al erei apartheid, FW de Klerk s-a decis să se aşeze la masa negocierilor cu reprezentanţii negrilor. Pentru prima oară după patru decenii cineva era dispus să-i asculte pe majoritarii din Africa de Sud.
Călăii cer clemență pentru a ucide în continuare
Schimbarea însă e o chestiune de generații și de anulare a vechilor mentalități. AWB-ul, de exemplu, gruparea fondată de Eugene Terreblanche, a refuzat să accepte procesul de integrare a negrilor, aflându-se într-o permanentă opoziție nu doar cu sud-africanii de culoare, ci chiar și cu reprezentanții Partidului Național, văzuți ca “reformiști” și “moderați”. Totuși, membrii AWB s-au prezentat în anii ’90 în fața Comisiei pentru Adevăr și Reconciliere, cerând clemență pentru actele lor. Au obținut-o și au mers mai departe, nestingheriți. Astăzi, ei amenință să-și răzbune liderul neo-fascist.
”Dacă justiţia ar fi ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, n-am mai avea ochi şi dinţi”
În iulie 2009, Bucureştiul a primit vizitia luui Charles Villa Vicencio, fostul Director de Cercetare al Comisiei pentru Adevăr şi Reconciliere din Africa de Sud, omul care a coordonat procesul academic al elucidării condițiilor erei segregaţioniste.
EVZ a stat de vorbă atunci cu intelectualul sud-african despre “miracolul din Africa de Sud”, descoperind istoria ciudată a unui bărbat alb decis să-şi ignore culoarea pielii şi privilegiile pentru a merge, alături de rezistența neagră, în închisoare.
“Am fost cu toţii condiţionaţi. Noi credeam în apartheid, îl înghiţeam prin laptele mamelor noastre atunci când eram copii. E vorba aici de modul în care te naşti şi eşti hrănit, de tot ceea ce se întâmplă “de la leagăn până la mormânt”, cum obişnuia să spună Martin Luther King”, susținea Charles Villa Vicencio.
Puteţi citi interviul realizat de EVZ, accesând linkurile de mai jos: