Puțină lume ar fi pariat pe demisia lui Crin Antonescu din fruntea Partidului Național Liberal și pe intempestivul abandon al acestuia din cursa pentru prezidențialele din toamnă, la doar câteva zile de la anunțarea rezultatelor alegerilor europarlamentare. În primul rând pentru că alegerile europarlamentare sunt un test util pentru a măsura forța de organizare a unui partid, dar nicidecum un indicator precis pentru a desemna șansele unui candidat în alegerile prezidențiale.
Logica prezidențialelor este alta, participarea este mult mai largă și mai entuziastă decât la europarlamentare, pe lângă mașinăriile de partid, determinante pentru rezultatul final sunt charisma candidaților, capacitatea lor de a convinge și de a oferi încredere electoratului, prin conținutul mesajelor de campanie și modul în care sunt ele transmise, dar și background-ul lor politic. Este adevărat, Crin Antonescu a vorbit despre o eventuală renunțare la șefia partidului dacă PNL nu se va bucura de cel puțin 20% dintre opțiunile românilor la europarlamentare. Dar, chiar fără să atingă acest procent, PNL este partidul din România care a obținut cele mai multe voturi în scrutinul de la sfârșitul lunii mai, fapt nu foarte ușor de anticipat în condițiile în care, începând cu alegerile locale din anul 2012, liberalii au mers exclusiv sub sigla USL, iar Crin Antonescu însuși și-a asigurat postul de senator candidând în fieful lui Liviu Dragnea, Teleorman. Realist vorbind, rezultatul PNL la europarlamentare mi se pare peste așteptări, dat fiind faptul că partidul s-a rebranduit cu foarte puțin timp înainte de alegeri, a renunțat la alianța de guvernare cu PSD și și-a asumat o nouă identitate de dreapta. Or, având în spate toată zgura acțiunilor din vara anului 2012, percepute de electoratul tradițional al dreptei ca atentate la statul de drept și declarațiile antieuropene și antiamericane („nu ne închinăm la Înalta Poartă”, „politrucul Barroso” etc) făcute chiar de Crin Antonescu în perioada suspendării președintelui ales al României, faptul că acest partid a obținut mai multe voturi decât PDL, PMP și celelate formațiuni politice de dreapta pare, mai degrabă, un nesperat succes. Orice s-ar zice, doar din analiza rezultatelor alegerilor pentru Parlamentul European nu reiese foarte clar motivul care să justifice precipitarea lui Crin Antonescu în a-și face acest harakiri politic.
Firește, este de salutat gestul președintelui PNL de a se sacrifica în numele unui proiect politic (unificarea dreptei), acesta aducându-l pe Crin Antonescu la același nivel cu singurul președinte vizionar pe care l-a avut PNL în perioada postbelică, Valeriu Stoica. Dar spre deosebire de predecesorul său care a elaborat și urmat pas cu pas acest proiect devenit miza majoră a carierei sale politice, Crin Antonescu nu a lăsat nicio secundă impresia că ar crede într-o astfel de evoluție. Dimpotrivă, a luptat îndârjit pentru surparea autorității lui Valeriu Stoica în partid, a contribuit vesel la excluderea acestuia din PNL și a fost ctitorul alianței de stânga, USL, cu ceea ce teoretic reprezintă dușmanul tradițional al PNL, PSD (securistul Dan Voiculescu, despre care Crin Antonescu declarase semeț, la un moment dat că îl preferă lui Neagu Djuvara, era pata de culoare a acelei alianțe).
Sacrificiile în cascadă ale lui Crin Antonescu în numele unui proiect care nu a părut să fie niciodată obsesia vieții sale și aerul firesc, de om căruia i se cuvine din oficiu, să ocupe toate posturile vacantate (președinte al PNL, candidat la președinție) al lui Klaus Johannis, sunt departe de a ne risipi perplexitatea. Pentru că, pe fond, viziunea politică a lui Klaus Johannis nu este cu nimic diferită de cea a lui Crin Antonescu. Nici el nu a trăit cu obsesia unificării dreptei câtă vreme a fost, cu nu prea multă vreme în urmă, speranța de închegare a stângii într-o armată a tuturor celor certați cu DNA și cu ANI (el însuși a avut câteva procese de incompatibilitate), un om care și acum, în timpul negocierilor cu PDL crede că acțiunile din vara anului 2012 au fost perfect compatibile cu regulile de funcționare ale unei democrații, doar că insuficient de bine comunicate opiniei publice și mai ale cancelariilor occidentale. Paradoxul paradoxurilor este că Vasile Blaga privește cu superioară înțelegere frământările din PNL, are aerul adevăratului arhitect al viitoarei construcții, se comportă ca și cum el ar fi cel care întinde o mână, chit că PDL a obținut la europarlamentare rezultate chiar mai proaste decât PNL. Despre o eventuală demisie a sa din fruntea partidului nu se vorbește nici măcar în glumă.
Inexplicabil este entuziasmul pe care o eventuală candidatură a lui Klaus Johannis la funcția de Președinte al României îl stârnește în anturajul președintelui Traian Băsescu. Aceasta în condițiile în care, în trecut, neamțul s-a arătat oricând dispus să pună umărul la debarcarea șefului statului, iar președintele însuși i-a refuzat numirea în funcția de prim-ministru într-un moment în care Johannis se bucura de suportul unei părți consistente a clasei noastre politice. Mai mult, principalele nume despre care se spunea că sunt în atenția președintelui pentru o eventuală candidatură la cea mai înaltă funcție în stat, aproape că au declarat forfait. Emil Boc s-a anunțat entuziasmat de ipoteza candidaturii lui Johannis și a anunțat că o va susține total. Culmea e că argumentele determinante pentru poziția adoptată, care se referă toate la calitățile de primar ale lui Klaus Johannis, sunt cu vârf și îndesat valabile și în cazul propriei sale persoane. Nimic din ce Boc recomandă la Johannis nu îi lipsește lui Boc însuși, care, în plus, are și alte atú-uri date de vasta sa experiență politică. Atunci de ce nu candidează chiar el? Greu de înțeles! Cristian Diaconescu, despre care se vorbește mult în ultimul timp, a anunțat la rândul său că în prezent „nu sunt reunite condițiile” pentru o candidatură a sa în alegerile prezidențiale. Care ar fi acelea, nu știm, dar se pare că și el este dispus să facă pârtie pentru Klaus Johannis. De alți candidați cu șanse veniți dinspre Traian Băsescu și PMP nu prea mai știu deocamdată. Iar timpul trece!
După cum se mișcă lucrurile, Klaus Johannis are toate șansele să devină unicul candidat al dreptei în alegerile prezidențiale. Pare compromisul rezonabil, probabil garantat și din afara țării, pe bază de... afinități etnice. Altminteri este printre cei mai slabi candidați pe care i-ar fi putut propune dreapta unită: nul ca viziune și consecvență politică (a fost marea speranță a stângii, acum e a dreptei), lipsit de substanță și împleticit la vorbă (spre deosebire de Crin Antonescu a cărui lipsă de substanță era camuflată în bulele de șampanie ale retoricii, a lui Johannis este plată ca apa turnată în nisip), având charisma unui măcelar amabil, lipsit de autoritate (deși a declarat că el nu este de acord cu protecția parlamentarilor care au încălcat legea, așa cum a demonstrat foarte recent Monica Macovei, 20 de senatori PNL tocmai au votat împotriva arestării preventive a senatorului PSD Marius Isăilă), Klaus Johannis este ceea ce s-ar putea numi un politician fără calități. Dar care poate fi desemnat candidat unic al dreptei în alegerile prezidențiale de la sfârșitul acestui an și, implicit, are toate șansele să devină viitorul președinte al României. Pentru că, lipsiți de alternativă, cei conștienți de riscurile de a cădea într-un regim autoritar, pe care le-ar presupune o victorie a lui Victor Ponta (sau a oricărui alt candidat al stângii) în aceste alegeri, vor trebui să iasă la vot și să-i susțină candidatura.