Corbii de Piatră, satul micuţ din judeţul Argeş, este un loc cu totul special. El ascunde mistere pe care, din păcate, se pare că nu le vom putea descifra niciodată. Cel puţin unul dintre ele.
Fostul altar dacic ai cărui pereţi sună a gol
Corbii de Piatră se află la distanţă mică de celebrul triunghi echilateral format din vechile altare dacice de la Nămăieşti, Dragoslavele şi Cetăţeni, tot din judeţul Argeş, altare devenite astăzi mănăstiri creştine. Şi aici, la Corbii de Piatră, într-un perete de stâncă abrupt, înalt cât un bloc cu 20 de etaje, cam pe la jumătatea lui, se află o grotă transformată şi ea astăzi tot în biserică ortodoxă, la care se ajunge foarte greu, pe nişte scări abrupte. Şi acesta a fost tot un altar dacic.
Legenda spune că aici era una dintre intrările în mult disputatele tuneluri de sub munţii Bucegi. Există în interiorul grotei, acolo unde acum este altarul bisericii, două arcade mari, ce par făcute de mâna omului. Sunt zidite, dar se vede că tecuiala care le-a astupat este mult mai nouă. Dacă ciocăneşti în acea tencuială cu degetul, în spatele ei sună a gol. Nimeni însă până acum, nu a încercat să vadă ce se află dincolo de ea. Şi nici nu se ştie exact când au fost astupate cele două arcade.
Uriaşul din peretele de piatră
La mai puţin de cinci sute de metri, în acelaşi perete de piatră, se află o urmă ce te pune pe gânduri. Este un picior de om pietrificat, încălţat cu o cizmă. Dimensiunile lui frapează. Este lung de câţiva metri. Pare că un uriaş înalt de cel puţin 8 metri a fost strivit de stâncă şi culcat pe partea stângă.
Oamenii locului îi spun: „Piciorul de uriaş”. Dar bătrânii afirmă că în urmă cu foarte mulţi ani, pe vremea când trăiau bunicii lor, apăruse de sub stâncă şi restul corpului: trunchiul, capul, în care se cunoşteau chiar şi ochii, toate pietrificate. S-au prăbuşit de-a lungul vremii şi nimeni nu mai ştie nimic de ele. Dar piciorul a rămas, mărturie de netăgăduit, pentru că se vede clar coapsa, genunchiul şi încălţarea.
Lângă el, se mai petrece un fenomen ciudat. Este un fel de semigrotă deschisă, din vârful căreia curge un fir de apă. Apă care jos formează un mic lac. Lac a cărui apă nu se mai scurge nicăieri.
Apa care curge de sus, pare că niciodată nu poate umple acel lac minuscul. În această scobitură în piatră, se produce un fenomen asemănător cu cel de la celebrul Amfiteatru de la Epidavros, din Grecia. Acolo există un loc, marcat în mijlocul scenei, în care dacă cineva stă şi pocneşte din degete sau răsuflă mai tare, se aude în tot amfiteatrul, de parcă ar fi o nevăzută staţie de amplificare.
Şi aici, la Corbii de Piatră, dacă stai într-un anumit loc, sub bolta aceea ovală săpată în stâncă, vocea se amplifică şi se aude până departe, indiferent cât de încet ai vorbi.
Piatra neagră căzută din cer
Dar cel mai misterios lucru de la Corbii de Piatră este chiar o piatră de culoare neagră, cu inscripţii ciudate pe ea, care nu au fost descifrate până acum. Ea a fost găsită întâmplător în anii ’70 de către dascălul din sat, pe când săpa lângă casă să-şi facă o pivniţă. Avea dimensiunile unei pâini mari şi era de culoare cafeniu negricioasă. Pe ea erau încrustate însemne pe care nimeni nu le-a descifrat niciodată.
Un lucru este însă de remarcat. La începutul scrierii este un semn. Un triunghi echilateral. Triunghiul echilateral şi cercul, două forme geometrice perfecte, simbolizează divinitatea, care este perfectă. Tot cu un triunghi echilateral începe şi scrierea de pe una dintre celebrele plăcuţe de la Tărtăria, care au fost datate ca având o vechime de 20 de mii de ani.
Să fi fost la Corbii de Piatră, ca şi la Tărtăria, un mesaj despre divinitate, pe care nu am fost până acum capabili să-l descifrăm?
Din păcate, piatra neagră de la Corbii de Piatră, pe care oamenii locului o numesc piatra căzută din cer, s-a pierdut. Nu mai ştie nimeni nimic despre ea.
Singurele mărturii că totuşi a existat fizic şi nu este o poveste spusă de dascălul din comună, sunt câteva fotografii şi un film. Filmul, făcut de Andrei Bacalu pentru TVR, s-a pierdut şi el. Au mai rămas fotografiile.