Domnitorul ales să conducă Țara Românească și Moldova a promis să părăsească tronul după 5 ani, CA Rosetti considerând această promisiune „un jurământ masonic”.
Povestea înfăptuirii Micii Uniri a fost una extreme de agitată. Prin intermediul unor relatări ale vremii și ale unor documente inedite, reconstituim, astăzi, câteva episoade mai puțin cunoscute.
S-a vorbit mereu despre programul politic al revoluţionarilor români, iar în timp vom constata şi o permanentă critică a conservatorilor faţă de „oamenii de la ‚48” şi programul lor, devenită muşcătoare pe timpul domniei lui Cuza. Una din ţinte era această tendinţă republicană care dusese la alegerea unui domnitor din rândul cetăţenilor, pentru care partida liberalilor radicali era făcută în totalitate răspunzătoare. Sub acest semn, „miracolul” alegerii surprinzătoare a colonelului Cuza ca domn primeşte o explicaţie realistă, programatică. Exemplul tentativelor repetate de democratizare a regalităţii în statele italiene, precum şi alegerea lui Napoleon ca preşedinte de Republică, au reprezentat un model pentru încercarea de a-l convinge pe domnitorul Gheorghe Bibescu să se pună în fruntea statului revoluţionar român.
Prezentat în istoriografie ca slab, ezitant, duplicitar sau filorus, Bibescu a fost unul dintre puţinii conducători ai românilor care au părăsit puterea fără regret. Mai ales după ce trei tineri revoluţionari au atacat trăsura în care se plimba împreună cu şeful Poliţiei şi au tras asupra lui, un glonte înfigându-se în epolet. Contradicţia între comportamentul său ca particular şi acela din calitatea de cel mai înalt demnitar al ţării ar putea să deruteze dacă nu ne situăm în mentalitatea epocii. Revoluţionarii erau priviţi ca nişte rebeli, dispuşi la orice sacrificiu, pregătiţi inclusiv pentru asasinat şi adepţi ai luptei insurgente. Domnitorul se considera, în primul rând, responsabil.
Alegeri sub amenințarea linșajului
Cu toate că până în noaptea de 23 spre 24 ianuarie partida unionistă munteană considera că ideea dublei alegeri este „imposibilă” şi „himerică”, numele lui Cuza s-a impus ca unică soluţie, mai ales datorită părerii comune a celor două tabere că alegerea domnului moldovean este o soluţie pasageră, menită să scoată Principatele din impas şi să le ferească de o intervenţie străină - politică sau militară. Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti ştiau că o alegere făcută sub ameninţarea linşajului nu va fi recunoscută de Marile Puteri şi, în consecinţă, au oprit grupurile de presiune în diferite cartiere, departe de centrul oraşului unde domnea liniştea. Deşi se afirmă cu ostentaţie că alegerea lui Cuza s-a făcut sub ameninţarea maselor care luau cu asalt clădirea Adunării, prezenţa forţei de manevră a liberalilor la locul deciziei este legată exclusiv de încercarea de a răsturna situaţia legală în care se afla majoritatea conservatoare şi, în al doilea rând, de impunere a candidatului Nicolae Golescu. Alegerea lui Cuza a fost rezultatul negocierii politice şi al compromisului dintre partide din noaptea de 23 spre 24 ianuarie, astfel că a doua zi domnul moldovean a fost votat de o Adunare care nu-şi schimbase fundamental configuraţia şi care a exercitat doar un act formal. Starea de tensiune şi neîncredere a determinat ca în şedinţa din 24 ianuarie să apară în continuare atitudini spectaculoase. Dimitrie Ghica şi Vasile Boerescu au pledat în Adunare pentru alegerea lui Cuza, invocând pericolul unei răscoale, în timp ce „spătarul a informat cu privire la poziţia ţărănimii şi a miliţiei, implorându-i pe acei miniştri care sunt membri, să consimtă la un plan care ar împiedica o ciocnire”. Mitropolitul a îngenunchiat în mijlocul sălii şi a cerut binecuvântarea cerească.
Starea de asediu periculoasă pentru legitimarea alegerii este confirmată şi de consulul belgian Jacques Poumay: „Mase de ţărani din judeţele dimprejurul Capitalei sosiseră deja înarmaţi la bariere şi, desigur, în cazul în care Camera legislativă nu rezolva repede problema, numind fără întârziere un om nou, cunoscut pentru înclinaţiile sale spre unire, ar fi avut loc, cu siguranţă, în seara de 24/5 curent, o mişcare revoluţionară”.
Este evident că o alegere de domnitor prin mişcare revoluţionară era exclus să fie recunoscută de cineva, inclusiv de Franţa. Aşa cum se cunoaşte, Cuza a fost votat în unanimitate pe fondul anunţului că în oraş „miliţia se alăturase poporului cu care a fraternizat”. Este vorba, în realitate, de trecerea de partea unioniştilor a maiorului Vlădoianu (viitor general), care primise de la Căimăcămie ordinul să înconjoare clădirea Adunării cu trupe ale garnizoanei Bucureşti şi să riposteze în cazul unui atac.
„Să faci să curgă șiroaie de sânge pe ulițele Bucureștiului”
Acest detaliu important a fost făcut public chiar de Brătianu în discursul său din 3 februarie 1869, ţinut în sala Slătineanu: „Ei, domnilor, ştiu că adversarii noştri vor zice că cunoşteau pe iubitul nostru suveran, că se gândeau la dânsul până nu se născuse încă, precum au zis şi despre Cuza la 24 ianuarie, că tot dumnealor l-au născocit. Am însă aici pe d. general Vlădoianu şi pe colonelul Mavrocordat, care pot constata că, cu două zile înainte, când am văzut că este peste putinţă să aducem pe adversarii noştri la cunoştinţă, eu cu d. general Vlădoianu, cu care nu vorbisem de 15 ani şi care se uita la mine, cum zice românul, ca pe puşcă, fiindcă era în altă tabără, am chemat pe d. Mavrocordat, amic al d-lui Vlădoianu, l-am trimis la acesta să-i spună că în mâna lui stă soarta României, că-l facem răspunzător înaintea lui Dumnezeu şi a ţării. Şi peste o oră a venit la mine d. Mavrocordat şi m-a dus la d. general Vlădoianu, care comanda oştirea. Nişte oameni, care în urmă au devenit amicii şi instrumentele lui Cuza, ziceau, pe atunci, generalului Vlădoianu: «Să faci ca mâine pe uliţele Bucureştilor să curgă şiroaie de sânge, ca să te ilustrezi». Dar în inima domnului Vlădoianu s-a deşteptat simţimântul de român şi frica de Dumnezeu; când m-am dus acolo, saloanele erau luminate şi toţi ofiţerii erau adunaţi să hotărască ce să se facă a doua zi. Pe mine m-a băgat într-o odaie, unde era întuneric şi mi-a zis: «Ce vreţi? Sunt gata să vă dau mâna, aveţi candidatul? Este Nicolae Golescu?». «Nu» - i-am răspuns. «Atunci cine este?». «Domnul Moldovei!» - am adaus… Generalul Vlădoianu mi-a dat mâna pe viaţă şi pe moarte. Acei care se laudă astăzi că ei au făcut pe 24 ianuarie, nici nu le veniseră în minte aceasta; ei se certau care să ia domnia, pe când generalul Vlădoianu şi cu mine o hotărâsem”.
Domnitorii, aleși deputați. Pașoptiștii pregătesc terenul alegerii domnitorului
Proclamaţia de la Islaz are două puncte cheie, dincolo de semnificaţia imediată a celor 22 redactate de Ion Heliade Rădulescu. Primul este apelul către naţiune, a cărui definiţie este clară acum mai mult ca oricând, depăşind-o în substanţă pe cea enunţată de Tudor Vladimirescu şi în amplitudine pe cea care i-a aparţinut lui Ion Câmpineanu: „Cetăţeni în general, preoţi, boieri, ostaşi, neguţători, meseriaşi de orice treaptă, de orice naţie, de orice religie ce vă aflaţi în capitală şi prin oraşe, greci, sârbi, bulgari, germani, armeni, israeliţi, armaţi-vă spre a ţine buna orânduială şi a ajuta la fapta cea mare. Patria este a noastră şi a voastră”. Este de observat că încă nu avem de-a face cu o asimilare corectă, modernă, a termenului de naţiune, folosindu-se, prematur, vocabula „cetăţeni” în aceeaşi frază cu „naţie”, care încă îşi păstrează sensul de etnie.
Al doilea aspect este tentativa de a propune Țării Româneşti o republică: „Domnul este ales unul dintre cetăţeni şi după domnie rămâne iară cetăţean, fiu al patriei. Domnul nici nu a fost, nici nu este prinţ; domn e tot cetăţeanul, domn e şi capul ţării”. Cu toate că istoricul Ioan Lupaş a atras atenţia asupra punctului 5 din Proclamaţia de la Islaz - „Domn responsabil, ales pe 5 ani…” - şi a arătat sursele de inspiraţie ale acestei tendinţe improprii Țărilor române - iacobinii Revoluţiei franceze, poetul Lamartine, Jules Michelet - , prea puţini au observat că aceste criterii i se vor potrivi perfect 11 ani mai târziu lui Alexandru Ioan Cuza, la momentul detronării. Mai mult, în viaţa politică a statului român vor exista prinţi şi chiar foşti domnitori aleşi deputaţi.
Dezvăluirea din „Trompeta Carpaților”. Unirea – ideea mântuitoare
Această dezvăluire a secretului alegerii lui Alexandru Ioan Cuza pe ambele tronuri ale Principatelor Române a şocat opinia publică a timpului. Deputatul Nicolae Blaremberg îl somează pe Barbu Vlădoianu să confirme sau să infirme declaraţia lui Brătianu şi generalul se vede nevoit să publice în „Trompeta Carpaţilor” din 13 martie 1869 o scrisoare de răspuns: „Este adevărat că cel dintâi care-mi făcu propunerea Unirei fu d.Cezar Boliac, când veni într-o dimineaţă la mine şi-mi zise: «Ştiu că poţi să mă trimeţi d-aci d-a dreptul la închisoare, dar iată propunerea ce am să-ţi fac: să alegem pe Domnul Moldovei». Fusei frapat şi-i răspunsei că având cineva asemenea idei mari, nu se poate teme de închisoare. După aceia consultai pe Vodă Ghica ce fusese cu totul de această ideie. Mai în urmă sau a doua zi a avut loc întâlnirea mea cu d. Brătianu, aşa cum a arătat-o în sala Slătineanu (…) Este adevărat că după aceasta, atât Brătianu, cât şi Rosetti au contribuit mult la realizarea Unirei, ca oameni de acţiune şi deputaţi, precum nu mai puţin prinţul Dimitrie Ghica; când cel dintâi la (hotelul) „Concordia”, în noaptea de 24 ianuarie, propuse Unirea în fiinţa celor adunaţi, d. Costache Bozianu, aprobă ideia ca mântuitoare”.
Dezvăluirea generalului a ridicat şi mai mult vălul care acoperea acest eveniment crucial, arătând rolul important jucat de liderii centrist-moderaţi Dimitrie Ghica, Constantin Bosianu, Vasile Boerescu, în care trebuie să vedem gruparea aflată în legătură directă cu delegaţii moldoveni plecaţi spre Constantinopol şi opriţi la Bucureşti în aşteptarea deznodământului. În urma înţelegerii Brătianu - Vlădoianu, trupele militare sunt retrase în cazărmi - ceea ce a reprezentat o neexecutare de ordin şi o implicare politică a Armatei -, iar deputaţii conservatori majoritari se găsesc expuşi direct linşajului manifestanţilor: „Confruntat cu această realitate, unul dintre caimacami, I.A.Filipescu, declara neputincios consulilor străini că «nu se putea conta pe oştire», iar consulul francez L. Beclard nota că „guvernul nu are la dispoziţia sa mijloacele necesare pentru a garanta securitatea publică»”. Este evident că o intervenţie în forţă a Armatei ar fi dus la împrăştierea sângeroasă a mulţimii şi la un vot favorabil Dreptei şi acceptat de Poartă. De aceea, cu toate că Unirea avea o şansă din cinci, gestul lui Vlădoianu a deschis calea către acea unică şansă.
O promisiune deșartă: Domnitorul va fi ales de către Adunare pe viaţă
Ceea ce au invocat membrii conspiraţiei din 1866 („Monstruoasa coaliție”) a fost înţelegerea semnată de Cuza cu liderii politici după nominalizarea sa în Moldova de a părăsi Tronul după 5 ani de domnitor-cetățean. C.A.Rosetti a luat acest angajament la Iași după 24 ianuarie, considerându-l a fi și un jurământ masonic. Cuza, care, la nivelul informației de acum, nu a fost francmason, încălcase jurământul, dând o lovitură de stat în 1864 şi asumându-şi puteri autoritare. Practic, din 1864, moment în care se împlineau cei 5 ani de domnie prevăzuţi de Constituţiunea (Proclamaţia de la Islaz) pentru domnitorul-cetăţean, Cuza se legitima cu prevederile articolului 10 din Tratatul de la Paris, din 19 august 1858 care, spre disperarea partidelor, enunţau că „Domnitorul va fi ales de către Adunare pe viaţă”. De aici, nevoia de îndepărtare prin lovitură de stat sau prin asasinat.