Mircea Mihaies: "Niciunul dintre subiectele ce-mi vin in minte n-ar merita abordate intr-o pagina de ziar programata sa apara in Saptamana Patimilor."
Acum, cand scriu, sunt la doi pasi de o perdea de pomi infloriti, ce se misca plini de gratie sub bataia unui vant cald. O dulce amorteala a cuprins totul.
Incerc sa pastrez cat mai mult timp distanta fata de talazuirea sinistra din viata publica. Nemernicia unei maini de politicieni ahtiati dupa putere si imbogatire n-ar trebui sa tulbure linistea de care un intreg popor are atata nevoie. N-am deschis televizorul de cateva zile, n-am mai citit ziarele si nici n-am mai accesat internetul.
Placut dezinformat in privinta scenei publice romanesti, incep sa patrund adevaratul sens al versurilor unui slagar tembel de-acum vreo doi ani: „Fiecare zi fara tine/Ma face sa ma simt din ce in ce mai bine”. Intr-adevar, poate exista viata si fara Calin, si fara Crin, si fara Ludovic, si fara Puiu, si fara Norica. (Ba chiar si fara Vadim, de cand s-a ingrijit Gigi sa-i „fure discursul”, dupa cum se lamenteaza, jalnic, „marele tribun”).
Soarele rasare si fara Ion Ilici, si apune fara sa fie intunecat de umbra fioroasa a lui Mircea-ex-ambasadorul. Pasarelele ciripesc si fara incuviintarea lui Marko si, mai ales, fara sa tina seama de „spalatoriile” lui Felix.
Oricat m-am protejat, n-am reusit sa fiu insa cu totul impermeabil la dovezile de dezertare morala ale unor personaje care ies rusinos din scena. N-am facut niciun secret din adversitatea fata de pozitiile publice ale lui Eugen Simion, un critic literar important, si, in vremile grele ale comunismului, un aparator al demnitatii scriitorului.
Dupa 1990, Eugen Simion si-a gestionat atat de catastrofal imaginea, incat astazi numele sau a devenit un sinonim al abuzului, cedarii si pactizarii cu fortele retrograde ale societatii.
Ajuns in fruntea Institutului „G. Calinescu”, n-a facut decat sa perpetueze acelasi stil de conducere abuziv, autoritar, subsumat propriilor ambitii de marire. M-am resemnat de mult in ce-l priveste ca om. Dar macar propriile calitati intelectuale ar fi meritat sa si le respecte. Invocand cine stie ce chitibusarii ale castei din care face parte, dl Simion are pretentia de-a se eterniza in functii platite de stat, la o varsta la care ar fi trebuit sa se gandeasca, smerit, la cele vesnice.
Problema esentiala este ca dl Simion se afla, la 74 de ani, intr-o functie care nu e dobandita prin alegeri (daca te vrea poporul, asta e, nu mai conteaza!), ci prin numire.
Cu alte cuvinte, dl Simion e platit din bani publici. Oricat de dotat ai fi pentru muncile de conducere, vine o vreme cand e preferabil sa lasi locul altora. Sunt convins ca e ultimul lucru la care se gandeste dl Simion.
Intre personajul afabil, generos, talentat, pe care l-am cunoscut la mijlocul anilor ‘70, si insul incrancenat, plin de idiosincrazii, intolerant si capabil de enorme grosolanii nu exista absolut nicio legatura.
Probabil ca dl Simion a vazut mai bine decat altii ca in lumea de azi te poti mentine la putere doar incurajand mediocritatea subalternilor si reprimand orice boare de reforma. Faptul ca a ajuns sa fie contestat atat de angajati ai institutiei pe care o conduce, cat si de personalitati culturale ale tarii pentru motive din sfera gainariilor e cel mai penibil lucru care merita sa i se intample acestui scriitor care si-a cladit cariera pe munca si talent.
E o banalitate ca, dupa o anumita varsta, nu mai ai nici dinamismul, nici puterea de cuprindere, nici energia si nici flexibilitatea de a te adapta vremurilor mereu in schimbare. Dl Eugen Simion refuza sa ia act de toate acestea si, prin urmare, se expune unor atacuri in care argumentele vor fi curand inlocuite de dispretul pe fata si de bascalia fara perdea.
Sigur ca atunci cand esti ermetic inconjurat de personaje de consistenta celor care alcatuiesc in jurul lui Eugen Simion un veritabil „cordon sanitar” (un cordon al insanitatilor, mai degraba!) e greu sa mai percepi realitatea asa cum este ea, si nu cum ti se pare tie a fi. Dlui Eugen Simion - actualul domn Simion - idei precum decenta, democratie, generozitate i-au devenit complet straine.
E cu atat mai regretabil cu cat el nu mai are nici timpul, nici intentia si, probabil, nici forta de a contrabalansa comportamentul abuziv pe care tot mai multa lume il condamna intr-un amestec de revolta si oroare. Trist final pentru un personaj care-ar fi meritat o iesire din scena fara fluieraturi.