Poetul Mircea Dinescu a povestit, pentru EVZ, câteva amintiri pe care le are cu Adrian Păunescu.
"Un caz dramatic, de scriitor cu mare vocaţie, care n-a avut nevoie de un vultur care să îi mănânce ficatul pentru că şi l-a mâncat singur printr-un destin nefericit", spune Mircea Dinescu.
"Debutul lui cu volumul "Mieii primi" a fost formidabil, după Nichita Stănescu, era considerat a doua revelaţie a literaturii române contemporane. Puţină lume ştie că el a fost cel care a polemizat cu Ceauşescu în anii ‘70. Acesta s-a isterizat puţin şi a fost nevoie să intervină Zaharia Stancu şi Marin Preda ca să îl ierte pe Păunescu pentru ieşirea lui tumultoasă.
Era la "Luceafărul", cât pe ce să fie dat afară… Până la urmă, lucrurile s-au întors într-un mod foarte ciudat, pentru că din acea ceartă a ieşit o mare iubire, fatală şi pentru Ceauşescu, şi pentru Păunescu. Aici şi-a sucit destinul.
După primul volum şi după "Fântâna somnambulă", iarăşi un volum extraordinar de versuri, el a intrat în altă categorie. Poetul şi-a ieşit din piele şi a devenit omul cetăţii. Şi-a pus vocaţia în slujba dictatorului", consideră Dinescu.
"Suntem prea bătrâni ca să rămânem certaţi"
"Sigur că el ducea o viaţă dublă, pentru că pe lângă cearceafurile alea pe care le scria despre nea Nicu, scria şi poezii în ton bacovian. Eu cred că el va rămâne un poet important pentru poeziile lui de dragoste sau pentru poeziile sale rănite, dacă putem folosi această expresie. Dar a jucat într-o piesă care s-a sfârşit prost până la urmă, el fiind un mare actor în acelaşi timp", crede Dinescu.
"Cu două zile înainte să se interneze m-am trezit cu un telefon de la el pe la 12 noaptea. Noi nu vorbisem vreo 20 de ani şi, când ne-am văzut cu ocazia festivalului "Marin Sorescu" de la Craiova, a venit la mine şi mi-a spus o frază pe care o ştiam, o folosise Zaharia Stancu: "Dom'le, uite care-i povestea. Suntem prea bătrâni ca să rămânem certaţi, că poate nu mai avem timp să ne împăcăm. Hai să ne împăcăm!". Ne-am împăcat, a fost la mine la Cetate, eu nu port ranchiună. Dar apoi n-am mai vorbit. Şi m-am trezit cu acest telefon acum 10 zile; părând tulburat, mi-a spus o singură frază: "Mircea, mi-e dor de cel ce ai fost odinioară". Atunci am avut o tresărire, pentru că mi-am dat seama că el se referea probabil la ce a fost el odinioară, pe când eram şi eu tânăr poet şi el era glorios ca poet în lumea literară", conchide Mircea Dinescu.