Un ”detaliu”: Villa-Vicencio este alb. Unul dintre cei care au înţeles de la început că lumea nu trebuie să fie bicoloră şi injustă. Charles Villa-Vicencio a ajuns şi dincolo de gratii pentru credinţa şi demnitatea sa. E un om înţelept, care spune o poveste din care avem multe de învăţat.

Villa-Vicencio a jucat un rol însemnat în reconcilierea fără vărsare de sânge care a avut loc în Africa de Sud, în trecerea de la un regim criminal la democraţie. Aflat în Bucureşti, pentru a susţine o conferinţă, Villa-Vicencio ne-a acordat un interviu, lung şi exclusiv, un interviu din care veţi afla de ce simţi că eşti obligat să te ridici în picioare când intră Mandela într-o încăpere şi ce putem face în faţa ”celei mai mari provocări” a veacului nou: raporturile cu ”celălalt”.

Un interviu ca o lecţie despre cum putem depăşi naţionalismul agresiv,  cum putem trece dincolo de rasism şi de xenofobie. Dincolo, într-o lume suportabilă, unde nu există ”ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”, ci dialog, înţelegere şi, poate, iertare.

EVZ: Domnule Villa-Vicencio, cred că ar trebui să începem discuţia chiar de la marile figuri ale istoriei recente din ţara dumneavoastră.  Ar fi fost posibilă tranziţia de succes a Africii de Sud în absenţa lui Desmond Tutu şi a lui Nelson Mandela?
Charles Villa-Vicencio: Noi, în Africa de Sud, am fost binecuvântaţi să avem liderii politici şi spirituali pe care i-am avut. Nelson Mandela a fost în detenţie vreme de 26 de ani. Şi a păşit în afara închisorii zicând: “Haideţi să discutăm, să mergem mai departe”. Asta este incredibil! De-a lungul apartheid-ului şi în perioada tranziţiei, Tutu a fost vocea inspiraţiei. Am fost foarte binecuvântaţi. Cred însă că mai trebuie spus ceva ce deseori uităm. Ultimul preşedinte din epoca apartheid, FW  de Klerk, a răspuns într-un mod pozitiv acolo unde predecesorii săi au refuzat. El a fost pregătit să accepte invitaţia la dialog. Asta pentru că era un om politic versat şi voia să vadă o tranziţie fără vărsare de sânge în Africa de Sud.

La momentul respectiv nu prea avea alternativă…
Nu sugerez nici măcar pentru o clipă că ar fi fost un sfânt. Am şi spus că era versat din punct de vedere politic. De Klerk era un pragmatic, s-a uitat la opţiunile sale şi şi-a dat seama că cea mai bună şi mai practică cale este să iniţieze dialogul. Hegel spunea odată că un mare lider este întotdeauna cu un pas în faţa poporului său, dar niciodată cu mai mult de unul. Altfel, el nu ar putea auzi, înţelege, simţi speranţele şi temerile populaţiei. Noi am avut astfel de lideri. A fost, pur şi simplu, noroc.

Sugeraţi că liderii tranziţiei au fost îndeajuns de aproape de popor încât să audă vocile oamenilor. Au fost însă vocile poporului atât de sonore?
Eram în punctul în care vocea poporului era atât de sonoră încât ea nu mai putea fi ignorată. Este acelaşi punct în care se aflau în 1989 şi popoarele din estul Europei. Africa de Sud trecuse printr-o serie de revolte încă din anii ’60. Vorbim aici de o rezistenţă care a fost zdrobită de guvernanţi iniţial, dar care s-a intensificat şi a devenit atât de largă încât, până la urmă, oficialii au fost obligaţi să se aşeze la masa negocierilor. Guvernul ar fi avut resursele necesare să transforme totul într-o baie de sânge. Credeţi-mă, asta ar fi făcut ca Rwanda să fie ”un picnic de duminică” pe lângă ce s-ar fi putut întâmpla în Africa de Sud. Dar ei au ales calea raţională, s-au aşezat la masă şi au dialogat. Pentru asta trebuie să fim recunoscători. Problemele noastre nu s-au terminat, nu ne-am rezolvat toate conflictele, dar am creat un climat în care putem să vorbim unii cu alţii.

Totul după ce Mandela a rostit celebra remarcă “Nu aveţi suficiente arme pentru a ne ucide pe toţi”…
Vă amintiţi de momentul acela? Da, au fost vorbe memorabile, rostite la scurt timp după ce Mandela ieşise din închisoare. S-a întâlnit cu şeful armatei şi i-a spus: “Domnule general, să fim oneşti, nu avem armele  şi nici resursele să vă contestăm militar. Dar nici voi nu aveţi capacitatea să ne omorâţi pe toţi. Aşa că haideţi să stăm de vorbă”. Şi şi-au strâns mâna. Ştiţi ce e interesant? Că generalul care era în fruntea armatei era şi liderul unui partid de dreapta dedicat exclusiv albilor. Totuşi, a acceptat dialogul.

Vorbim, în ultimă instanţă, de un proces al iertării, nu doar de unul al dialogului?
Mie îmi vine greu să folosesc cuvântul iertare. E un cuvânt extrem de adânc, de spiritual. Eu nu-ţi pot cere să ierţi. Dacă poţi să ierţi, te invit să faci asta. Dacă poţi să ierţi, atunci e minunat. Eu prefer însă cuvântul reconciliere, care e mai modest. O reconciliere nu în sensul religios, ci una în sensul de a fi pregătit să-l accepţi pe celălalt. O reconciliere în care începem să construim încrederea civică. Politic vorbind, asta înseamnă ca foştii adversari să fie dispuşi să stea la masa negocierilor. Nu vorbim aici de împărăţia Domnului, nu vorbim de iertare, ci doar de bunăvoinţa de a-l asculta pe celălalt, iar asta poate va duce într-o zi la iertare. Cred că secretul tranziţiei din Africa de Sud este că am reuşit să iniţiem o conversaţie naţională. Sud-africanii vorbesc unul cu celălalt, de fapt ţipă unul la celălalt. Ne confruntăm cu trecutul în fiecare zi, nu fugim de el.

Aţi luptat practic cu mâinile goale, având la dispoziţie doar ideile şi strigătul vocilor…
Da, aşa e! Dar nu cred că trebuie să subestimăm dimensiunea agresiunii, a luptelor şi a morţilor din Africa de Sud. Vorbim de un conflict armat care a durat trei decenii. Oamenii au fost trimişi în exil, torturaţi, ucişi. Aşa că trebuie să ne amintim că tranziţia a venit ca urmare a unei imense suferinţe. A curs mult sânge pentru “miracolul” din Africa de Sud, aşa cum îi place arhiepiscopului Tutu să spună. Sarcina mea este însă să demontez acest miracol, iar în momentul dezasamblării nu poţi să nu observi ce conflict imens a fost. Nu a fost o tranziţie uşoară, dar a fost miraculoasă în sensul în care oamenii şi-au dat seama că au capacitatea de a se omorî unii pe alţii, dar nu o au pe aceea de a avea pace. Aşa că au ales dialogul.

Aveţi dreptate, tindem să evităm sângele din spatele procesului de tranziţie. Dar fenomenul e explicabil: celebrăm finalitatea luptei anti-apartheid pentru că este un caz atât de rar de suces, de evitare a conflictului armat. Dacă ne uităm la alte situaţii, chiar din Africa, înţelegem de ce cazul Africii de Sud este exemplar.
Ştiţi, cred că uneori Comisia de Reconciliere e mai populară în afara Africii de Sud decât în interior, pentru că noi putem să vedem toate greşelile şi limitările. În esenţă însă, aveţi dreptate, noi am avut opţiunea de a ne masacra unii pe alţii sau de a ne asculta. Iar tranziţia noastră a plecat de la dialog. Unul care continuă şi astăzi. Încă avem probleme imense, dar măcar încercăm să le rezolvăm împreună.

CUM ŞI DE CE?

Un om alb care a luptat pentru negri

Care este povestea dumneavoastră din spatele fenomenului general? Cum ajunge un alb cu origini spaniole să fie activist anti-apartheid?
Familia mea se află în Africa de Sud de peste 200 de ani. Am crescut într-o casă sud-africană cu puternice rădăcini şi tradiţii albe.

Legislaţia discriminatorie  nu vă afecta direct.
Sincer, oricine trăia acolo era afectat! Părinţii mei, de care m-am simţit întotdeauna foarte apropiat, erau suporteri ai apartheid-ul şi au votat pentru regimul rasist până în ziua în care au coborât în morminte. Nu se vedeau pe sine ca oameni răi, pur şi simplu credeau că acesta era lucrul de făcut în perioada aceea.

Acesta era consensul general între membrii comunităţii albe.
Absolut! Guvernul crease tot felul de mituri despre comuniştii care vor veni şi vor prelua conducerea. Dar pe măsură ce am crescut, ca adolescent, am început să pun sub semnul întrebării moralitatea acestei stări de fapt. Am început să întâlnesc tineri negri precum Steve Biko sau Thabo Mbeki, şi prin acest proces am devenit tot mai ataşat cauzei. În plus, eram foarte implicat în viaţa bisericii şi am început să contest sistemul dintr-o perspectivă spirituală.Totul a fost ca într-o spirală.

Aţi avut probleme cu autorităţile?
Da, în permanenţă. Am fost la închisoare de vreo câteva ori, dar de fiecare dată mă eliberau repede. Mă gândesc că Nelson Mandela a stat închis 26 de ani.

Vă maltratau?
Nu, niciodată. Cred că presa a avut un rol important din punctul acesta de vedere, pentru că devenisem deja o figură populară, iar ziarele scriau despre arestările mele, exercitând presiune asupra oficialilor puterii. Oricum, mă implicasem suficient de mult încât să nu fiu tocmai popular printre membrii comunităţii albe.

Familia dumneavoastră cum a reacţionat?
Asta a fost în permanenţă o chestiune dificilă. Mai ales când eram în închisoare şi aveam două fete aflate încă în şcoală la vremea respectivă. Ma gândeam tot timpul că ele plătesc un preţ mai mare decât mine.  Colegii lor de clasă şuşoteau inevitabil: “Tatăl lor este în închisoare, probabil face ceva rău”.  Asta a fost dificil. Am fost extrem de norocos că nevasta mea a ţinut familia laolaltă şi mi-a sprijinit activitatea.

NĂSCUT SĂ CONDUCĂ

”Simţi că trebuie să te ridici în picioare când intră Mandela”

Când l-aţi întâlnit pentru prima oară pe Nelson Mandela?
În anul eliberării sale din închisoare, în 1990.

Şi care a fost prima impresie pe care v-a produs-o?
Nu cred că cineva îl poate întâlni pe Mandela fără să aibă sentimentul că se află în prezenţa unuia dintre marii lideri din istorie. E un om foarte umil, foarte gentil, un om care inspiră. Trebuie să ştiţi însă că Nelson Mandela era “şeful”. El ar fi vrut ca unele lucruri să nu evolueze în direcţia în care au făcut-o. Ca “şef” putea fi extrem de dur. Nu era nicio îndoială: Nelson Mandela ţinea frâiele. Dacă lucrurile nu se făceau aşa cum voia el, atunci se asigura că se vor face. Un om remarcabil, care oferea inspiraţie, dar care putea oferi şi leadership atunci când era nevoie. Oamenii îl urmau.

Era născut să fie un lider!
Exact. Există un pasaj extraordinar în Cartea lui Ieremia, profetul care a suferit enorm şi care îl întreabă pe Dumnezeu: “Cum am ajuns în situaţia asta?”. Iar răspunsul este: “Am ieşit din pântecul mamei mele, la chemarea Domnului”. Ieremia a fost născut să fie profet. Nelson Mandela a fost născut să fie lider. Iar tragedia este că i s-a refuzat acest lucru vreme de 26 de ani. Dar în ciuda acestui lucru, el nu a ieşit din închisoare obsedat de răzbunare, ci mai puternic şi gata să ne conducă.


Nelson Mandela


De ce ”aproape” Dumnezeu?

E o lecţie pentru fiecare în istoria lui Mandela.
Într-adevăr. Cred că toată lumea îl iubeşte pe Mandela, Madiba cum îi spunem noi în Africa de Sud. Alb sau negru, sărac sau bogat, fie că eşti sau nu de acord cu el, simţi că trebuie să te ridici în picioare când păşeşte în cameră. Vorbim de un om cu adevărat mare. Am fost extrem de binecuvântaţi, îl privim pe Mandela ca pe un dar de la Dumnezeu. Cred că asta distinge ţara noastră de alte cazuri, asta oferă caracter şi decenţă morală tranziţiei noastre. Acest nivel de leadership nu a fost şi nu e prezent în alte ţări care experimentează perioade de tranziţie. Aşa că ele se chinuie să-şi găsească direcţia.

Vorbiţi de un caz extrem de fericit. Tot din Biblie ştim că nimeni nu e profet în ţara lui.
E o observaţie foarte bună. Aşa e, poate Mandela a fost excepţia. Cert e că a avut suportul majorităţii populaţiei. Îmi amintesc că vorbeam cu un jurnalist în perioada în care conduceam Comisia pentru Reconciliere şi mă ruga să-i spun mai multe despre Mandela. Şi-i spuneam că trebuie să înţeleagă că, în Africa de Sud, el este aproape Dumnezeu. Iar ziaristul m-a întrebat de ce “aproape”. (râde)

FRUCTELE OTRĂVITE ALE DEMOCRAŢIEI

”Cum îi determinăm pe oameni să vadă dincolo de naţionalism?”

În România, există oameni care deplâng dispariţia regimului comunist. Aveţi un fenomen similar în Africa de Sud?
Absolut. Chiar ştiu cazul particular al unui oraş, unde oamenii de culoare îţi vor spune că nimic nu s-a schimbat, că lucrurile sunt mai rele astăzi.

Se înşeală!
Da, sunt în eroare. Pot însă să înţeleg de ce: pentru că ei încă nu au cules fructele erei post-apartheid. Copiii lor încă se duc la o şcoală proastă, casa lor încă e nelocuibilă dupa standarde normale, majoritatea nu au locuri de muncă. Ceva s-a schimbat însă: astăzi există o structură care nu era prezentă în regimul trecut, o structură construită pentru a oferi oportunitatea corectării unor astfel de situaţii.

Din nou: cum repui în drepturi demnitatea acestor oameni despre care vorbiţi? Care e percepţia lor asupra drepturilor pe care le au ca cetăţeni?
Nu e uşor. Procesul de construcţie a naţiunii e cel mai dificil dintre toate. Iar criza economică a înrăutăţit lucrurile şi mai mult. Iar oamenii au o reacţie naturală, gândindu-se că, pe vremuri, situaţia lor era mult mai stabilă.

“Să nu se mai întâmple niciodată” – acesta a fost scopul final al comisiei pe care aţi prezidat-o. Aş vrea să vă amintesc că şi Tribunalul de la Nurnberg şi-a propus acelaşi lucru. Iar cinci decenii mai târziu, vedem în Europa o resurgenţă a principiilor condamnate după război. Vă dau un exemplu: peste o sută de cetăţeni români au fost forţaţi să părăsească Irlanda săptămâna trecută, sub presiunea acţiunilor fasciste ale unui grup local. Cum putem trata ceea ce par să fie caracteristici intrinseci speciei noastre?
Vă referiţi la caracterul esenţial agresiv al omului? Cred că acesta merge mână în mână cu un soi de dragoste faţă de sine: “Noi, irlandezii, suntem oameni decenţi. Oamenii aceia sunt însă diferiţi şi ne vor cauza probleme. Să scăpăm de ei”. Cea mai mare provocare a acestui secol va fi modul în care vom înţelege să-l tratăm pe “celălalt”. Cum îi determinăm pe oameni să privească dincolo de acest amor propriu care cred că se cheamă naţionalism? Cum putem să vedem dincolo de graniţele noastre şi  să înţelegem că şi ceilalţi au exact aceleaşi drepturi ca şi noi? Cred că singurul răspuns e educaţia civică, iar ea se realizează prin dezbateri publice, prin media, prin voinţa fiecăruia de a discuta cu celălalt şi a-l înţelege.

Pentru asta este însă nevoie de un întreg proces. Mă gândeam mai devreme la formula lui Karl Popper a “răului mai mic”, la faptul că oamenii ieşiţi de sub dictaturi nu înţeleg democraţia şi libertatea, ci tânjesc după ceva puţin mai bun decât regimul experimentat anterior.
E nevoie de încredere civică. Pur şi simplu, trebuie să te pui de acord cu cel de lângă tine şi să încercaţi să rezolvaţi problemele împreună. Procesul acesta mănâncă însă foarte mult timp şi are nevoie de voinţă politică şi de paşi mărunţi.

CE SPUNEA TUTU

”Dacă justiţia ar fi ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, n-am mai avea ochi şi dinţi”

Am vorbit atât de mult despre Nelson Mandela. Să ne amintim însă de o altă figură legendară a tranziţiei sud-africane, arhiepiscopul Desmond Tutu. Cum aţi lucrat cu acest om, care a fost motorul din spatele Comisiei pentru Adevăr?
Un om remarcabil. Nu cred că am fi putut ajunge unde am ajuns fără sprijinul lui Tutu. A fost capabil să ţină piept tuturor şi să-i convingă că munca noastră are nevoie de neutralitate. Iar acest lucru a fost esenţial în condiţiile în care eram presaţi din toate părţile. N-am fi reuşit să navigăm în oceanul acela de interese fără statura lui Tutu. Un om extrem de puternic, extrem de corect, decent şi cu o energie fabuloasă. Le voi spune odată nepoţilor mei ce a însemnat să lucrez pentru Desmond Tutu. În plus, aş nota că e un om foarte apropiat. Când lucram în Comisie, soţia mea a făcut o operaţie la şold. Iar Desmond Tutu a vizitat-o într-o zi la spital. Imaginaţi-vă că activitatea practic a încetat în unitatea respectivă. Oamenilor nu le venea să creadă că acest om păşea acolo. O abilitate fenomenală de a aborda micile aspecte ale vieţii.


Desmond Mpilo Tutu

                                                                                  
Spuneţi că interesele şi presiunile din jurul lucrărilor Comisiei au fost imense. E o posibilă explicaţie faptul că oamenii au avut impresia că raportul negociază justiţia? Şi vă întreb: putem negocia justiţia?

Justiţia e o chestiune negociată. Justiţie pentru cine? După ce criterii? Justiţia înseamnă ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte? Tutu spunea că dacă asta e justiţia atunci niciunul dintre noi n-ar mai avea nicun ochi şi niciun dinte. Dar justiţia economică? De ce ar trebuie ea să fie mai puţin importantă decât justiţia criminală? Cu ce îi ajută pe cei săraci trimiterea în închisoare a câtorva călăi? De aceea, abordarea Africii de Sud a mers către un tip de justiţie restaurativă. Sigur, mulţi s-au gândit iniţial la răzbunare şi pot înţelege furia victimelor. Dar dacă vrei să conduci, nu poţi apela la modelul acesta.

E corect dacă spunem că promovaţi o justiţie cu faţa spre viitor, nu una cu faţa spre trecut?
Absolut. Trebuie spus însă că problema cu acest tip de justiţie este că poate duce la acţiuni violente de stradă. Vorbim de cazuri în care un grup de oameni se strâng sub un copac, decid că eşti vinovat şi te spânzură. De aceea, trebuie să te asiguri că satisfaci până la un punct nevoia de justiţie punitivă a oamenilor.

“Un filosof indian mi-a spus 'Ştii care este diferenţa dintre ţările noastre? Noi suntem mai bătrâni cu câteva mii de ani decât voi. Aşa că am învăţat să avem răbdare'”
Charles Villa-Vicencio


NEO-COLONIALISMUL

Separaţi de bisturiul statului

Cărţile de istorie ne spun că apartheid-ul a fost un sistem de segregare rasială susţinut de Partidul Naţional, formaţiunea “albă” care a guvernat în Africa de Sud între 1948 şi 1994. Apartheid-ul a fost însă mereu mai mult decât atât. Un sistem care a izolat vreme de patru decenii o ţară care ieşise din Al Doilea Război Mondial cu reputaţia fortificată, prin participarea substanţială alături de forţele Aliaţilor. Un sistem care a condamnat la sărăcie şi marginalitate zeci de milioane de oameni. Un sistem care a aplicat practicile secolulului al XIX-lea la mijlocul unui veac care se mândrea cu modernitatea sa politică.

„Apartheid-ul e o erezie”, spune convins Charles Villa-Vicencio. Şi are dreptate: timp de 40 de ani, în Africa de Sud au trăit cetăţeni albi şi sub-cetăţeni negri, separaţi oficial de bisturiul statului. Educaţia şi serviciile medicale, spaţiul public şi dreptul de vot – toate au fost împărţite cu măsuri diferite de promotorii apartheid-ului. Negrii erau o mulţime tolerată şi utilă: exploatarea economică era cuvântul-cheie pentru bunăstarea crescândă a populaţiei albe. Vechii colonialişti nu dispăruseră de fapt niciodată.

Masacrul de la Sharpeville

Reacţia discriminaţilor nu a întârziat să apară: greve, demonstraţii, proteste de stradă. Congresul Naţional African trasase încă din 1949 un program de acţiune în faţa ameninţării segregaţioniste. Guvernul şi-a folosit însă magistral asul din mânecă. Negrii au fost acuzaţi de comunism, în condiţiile în care liderii lor marcanţi, printre care şi tânărul Nelson Mandela, promovau marxismul şi o „teologie a eliberării”. Pe 21 martie 1960, scânteia decisivă s-a aprins.

Un protest al negrilor în oraşul Sharpeville sfârşeşte tragic, prin uciderea a 69 de persoane, în ceea ce istoria a reţinut ca fiind un „masacru”. Congresul Naţional African a fost interzis, iar terenul pregătit pentru trei decenii de confruntare violentă. Din ilegalitate, organizaţia negrilor a contestat supremaţia albilor prin atentate şi acţiuni de sabotaj. În 1964, Mandela a ajuns în închisoare, unde avea să rămână pentru următorii 26 de ani. O serie de procese au rezervat aceeaşi soartă şi altor lideri ai rezistenţei negre.

Sângele din spatele succesului

Apoi, anii au curs în favoarea privilegiilor albilor şi în defavoarea unei ţări privite din ce în ce mai mult ca o insulă de rasism într-o lume în care integrarea devenise procesul esenţial. În Africa de Sud însă asasinatul politic devenise politică de stat, iar memoria lui Steve Biko, liderul unei mişcări de rezistenţă active în anii ’70 ucis în detenţie, vorbeşte încă de suferinţa şi sângele care au precedat tranziţia spre democraţie din anii ’90.

La mijlocul anilor ’80, când SUA şi Marea Britanie au decis să întrerupă orice investiţie în Africa de Sud, primele semne ale prăbuşirii regimului de segregare au început să apară. Era clar că situaţia nu mai putea continua aşa, iar ultimul preşedinte al erei apartheid, FW de Klerk s-a decis să se aşeze la masa negocierilor cu reprezentanţii negrilor. Pentru prima oară după patru decenii cineva era dispus să-i asculte pe majoritarii din Africa de Sud. Restul e istoria celei mai celebrate tranziţii spre democraţie din lume.

CV

Pentru drepturi fără culoare

Charles Villa-Vicencio este una dintre cele mai importante autorităţi internaţionale în domeniul justiţiei de tranziţie. În 1996, Nelson Mandela şi Desmond Tutu i-au oferit poziţia de National Research Director al Comisiei pentru Adevăr şi Reconciliere, organism recunoscut la nivel mondial pentru contribuţia decisivă pe care a avut-o în procesul de tranziţie paşnică de la apartheid la democraţie în Africa de Sud.

Villa-Vicencio a condus echipa de cercetători implicată în procesul elucidării erei segragaţioniste şi a editat cele cinci volume de concluzii pe care le-a înmânat personal preşedintelui Mandela în 1998. În perioada 2000-2007, intelectualul sud-african a fost director al Institutului pentru Justiţie şi Reconciliere. În prezent deţine poziţia de Senior Fellow în cadrul aceleaşi instituţii. În plus, Charles Villa-Viccencio are o carieră academică prodigioasă, fiind în prezent Visiting Professor la Universitatea Georgetown din Washington.

DEZBATERE

Institutul Cultural Român a organizat aseară, cu sprijinul Republicii Africa de Sud, dezbaterea ”Democraţie, Memorie şi Justiţie”, la care invitat special a fost Charles Villa-Vicencio. Au mai participat profesorii Vladimir Tismăneanu şi Ioan Stanomir, Mircea Mihăieş, vicepreşedintele ICR, E.S. Pieter A. Swanepoel, ambasadorul Republicii Africa de Sud la Bucureşti, şi Silviu Rogobete, Consulul General al României în Cape Town. Profesorul Charles Villa-Vicencio va primi titlul de "doctor honoris-causa" al Universităţii de Vest din Timişoara.

Mâine, pe evz.ro, în partea a doua a interviului cu Charles Villa-Vicencio, vom afla de ce nu au gândit susţinătorii apartheid-ului şi de ce victimele vor intra în mormânt ca victime, ce este cel mai important în politică şi ce poate face Occidentul pentru viitorul celui mai sărac dintre continente. Şi, mai ales, ce ar trebuie să înveţe România din lecţia Africii de Sud.