A fost probabil cel mai mare scandal din istoria politică britanică, care a condus la condamnări la închisoare, sinucideri și la căderea unui guvern.
Printre teancurile de fotografii de presă alb-negru care documentează Afacerea Profumo - scandalul sexual și de spionaj care a zguduit anii 1960 - se află o mulțime de fotografii bine răsfoite ale fetelor "It" ale afacerii, Christine Keeler și Mandy Rice-Davies. Cu coafurile lor bufante, cu șuvițele lor duble îngrijite și cu ochii lor de felină, ele fac ca totul să pară extrem de fascinant. Apoi sunt imaginile cu ministrul căzut în dizgrație, John Profumo, cândva o stea în ascensiune a guvernului conservator, care arată umilit în timp ce pleacă cu mașina din Parlament și din politică.
În Marea Britanie, scandalul Profumo din anii 1960 l-a implicat pe John Profumo, un ministru conservator, și Christine Keeler, o tânără model. Profumo a avut o relație amoroasă cu Keeler, care era cunoscută și pentru legături cu un diplomat sovietic. Aceasta a dus la preocupări privind securitatea națională și a jucat un rol semnificativ în căderea guvernului conservator în 1964. Scandalul a subliniat vulnerabilitățile politice și de securitate asociate cu aventurile amoroase ale oficialilor de rang înalt.
Cine a fost John Profumo?
John Profumo a fost unul dintre cei mai fascinanți politicieni din Marea Britanie. Era chipeș, bogat, prieten al reginei Elisabeta a II-a și avea o soție celebră, Valerie Hobson. Toate lucrurile mergeau bine în viața sa, sau cel puțin aceasta era impresia pe care o lăsa publicului. Cu toate acestea, viața sa a luat o întorsătură dramatică la începutul anului 1963. În acea perioadă au început să circule zvonurile despre presupusa aventură a lui Profumo cu o prostituată, Christine Keeler. Însă, aceasta avea o legătură și cu Yevgeny Ivanov, atașat militar sovietic la Londra. Aventura a apărut în mediul public în martie 1963. Însă, se pare că aceasta ar fi început în 1961.
Profumo a negat aceste zvonuri inițial, însă mai târziu a recunoscut că sunt adevărate. Minciuna sa adresată Parlamentului, împreună cu pericolele evidente de securitate ale asociației Ivanov, i-au forțat demisia în iunie atât din cabinet, cât și din Parlament și au contribuit la căderea guvernului lui Macmillan în octombrie.
Ulterior, Profumo s-a dedicat organizației caritabile Toynbee Hall, care sprijină comunitățile sărace. A început spălând vase și colectând chirii. Mai târziu, a ajuns să fie chiar președintele organizației. Reputația sa a fost reabilitată în ochii multora, a primit titlul CBE în 1975 și a stat alături de regină la cea de-a 70-a aniversare a lui Margaret Thatcher. A continuat să lucreze ca voluntar la Toynbee Hall până la moartea sa, la vârsta de 91 de ani, în 2006.
Ce a fost afacerea Profumo?
Totul a început la Cliveden House, o vilă din Taplow, Buckinghamshire. La acel moment, în vila luxuriantă se aflau Stephen Ward, osteopat al celor bogați și cu relații bune, Evgheni Ivanov, atașat naval sovietic și, mai ales, ministrul conservator John „Jack” Profumo și adolescenta Christine Keeler.
Christine Keeler, model britanic. Sursa foto: Britannica
Profumo și Keeler s-au întâlnit pentru prima dată acolo. Nimeni nu prevedea că o simplă întâlnire într-o seară de vară toridă avea să conducă la unul dintre cele mai mari scandaluri din istoria britanică.
Cei doi au început o relație de scurtă durată, pe care Profumo a încheiat-o rapid. Cu toate acestea, ceea ce a împiedicat ca această poveste de prost gust să fie ascunsă sub preș a fost faptul că Profumo era secretar de stat pentru război, iar Keeler era, de asemenea, implicat în relația cu atașatul naval sovietic Evgheni Ivanov.
După relația scurtă, dar intensă cu Profumo, Keeler ar fi început să vorbească și să împrăștie informații top secrete, scrie History Extra.
Intrigi și scandal
Se spune adesea că, dacă scandalul Profumo ar fi fost doar despre sex, nu ar fi avut un impact atât de copleșitor. Harold Macmillan, prim-ministrul, a gândit acest lucru la început.
Macmillan a considerat că aventura lui Profumo nu este neapărat un lucru îngrijorător. Însă, legătura lui Keeler cu atașatul sovietic nu îi pica tocmai bine. De altfel, aceasta a fost și legătura de care laburiștii au profitat atunci când problema a ajuns în parlamentul britanic. Însă, ceea ce l-a doborât pe Profumo a fost faptul că a mințit partidul și Camera Comunelor. El ar fi fost întrebat de liderul Camerei Comunelor: „Uite Jack, întrebarea de bază este «Te-ai culcat cu ea?»”. El a jurat că acest lucru nu s-a întâmplat. Și a fost crezut.
Însă, nu a fost așa. În iunie, Profumo și-a recunoscut faptele și în cele din urmă a demisionat. Dar scandalul nu avea să se oprească aici. Au început să apară din ce în ce mai multe zvonuri despre alți miniștrii ai cabinetului Macmillan, despre ducese, staruri de cinema, chiar și zvonuri despre familia regală. Acea vară a fost una amețitoare și tulbure. Autoritatea lui Macmillan se deteriorase vizibil.
Consecințele politice ale afacerii Profumo
Înainte de Afacerea Profumo, popularitatea Partidului Conservator scăzuse constant. Între 1957 și 1963, Harold Macmillan s-a transformat dintr-un premier încrezător, care conducea o țară în care britanicii „nu o duceau niciodată atât de bine”, într-un prim-ministru sub presiune.
În iulie 1962, Macmillan a concediat șapte miniștri, în ceea ce a devenit cunoscut drept „Noaptea cuțitelor lungi”. Această manevră de creștere a popularității partidului nu a funcționat și au apărut și alte vești proaste atunci când cererea Marii Britanii de a adera la Piața Comună a fost respinsă de Franța, spulberând speranțele de creștere economică.
Pentru regimul Macmillan, momentul afacerii Profumo nu putea fi mai prost. Această aventură a dat lovitura de grație unui guvern considerat depășit, incompetent și depășit de starea de spirit a publicului. În octombrie 1963, Macmillan, care spera să conducă conservatorii la următoarele alegeri, a demisionat din cauza problemelor de sănătate.
A fost înlocuit de aristocraticul Alec Douglas-Home, ceea ce a fost un cadou pentru opoziție. Partidul Laburist l-a prezentat pe Harold Wilson drept un „om al poporului”, iar în alegerile generale din 1964 vechea ordine a fost înlăturată, Wilson a ajuns la numărul 10 și o nouă eră politică a început.