Adi locuieste intr-un camin din Grozavesti.
Nu are loc de munca, traieste de la o zi la alta cu gura intredeschisa de foame, trimite doar beep-uri, pentru ca i s-a terminat cartela de aproape sase luni. Definitia “norocului in viata”, in cazul sau, este ca sta singur in camera de camin. Cand nu baga in seama mirosul obscen din camera, toaletele jegoase si pline de tampone folosite si siguranta resoului care se arde tot timpul, Adi se da artist. Picteaza, canta la chitara, scrie povesti.
Printr-o perfecta inconsistenta cu sine isi da dead-line-uri complexe, ani sau zile in care sa-si poata dovedi ca e bun la ceva. A doua zi le uita. Ocazional, se indragosteste de femei imposibile, traieste cate o drama cat un episod de telenovela si, in final, se inchide tacut si bantuit de depresii in camera lui.
Fire relativ optimista, Adi nu prea se plange. Povesteste cu o senitatate care te face sa-ti redefinesti conceptul de “intimitate” despre cum l-a tinut de mana pe tatal sau, la moartea acestuia pe un pat de spital din provincie, cum si-a vazut iubirea vietii in pat cu altul, sau cum mama sa isi pierde incetul cu incetul mintile, atacata brutal de singuratate.
Nu e niciun secret la mijloc, tine sa precizeze, doar ca il simte pe Dumnezeu langa el. Drept pentru care citeste in continuu Vechiul si Noul Testament, analizeaza si interpreteaza pasaje la limita cu fictiunea absoluta, isi redefineste personajele dupa reguli proprii si reface intrigi savante. Are ganduri ascunse de sihastrie si momente de slabiciune exprimate in miscari vagi din ochi.
Una dintre axiomele favorite ale lui Adi suna cam asa: planetele se misca printr-o simpla bataie de aripi a unui inger. A gasit-o in nu-stiu-ce carte despre vechi credinte cu origine neclara sI poate vorbi despre ea ore in sir, in timp ce gandacii se desprind delicat de pe tavanul camerei si aterizeaza lin in pat sau pe masa improvizata. Nu conteaza ca oamenii de stiinta au ras de povestea sa cu ingerul, sau ca au descoperit intre timp notiunea de forta. Pentru ca nu e atat de tampit sa creada ca “ingerul ala da din aripi ca disperatul sI fluxul de aer ca de aspirator cosmic misca planetele”. Nu, adevarul e ca ingerul e insasi forta, si atunci totul devine clar, zambeste Adi.
Nu si-a facut niciodata cruce cand a trecut prin fata bisericii. Nu se roaga noaptea, nu si-a prins iconite aurite prin camera, nu citeste cartI de religie in metrou, intre Unirii sI Victoriei sI nici nu viseaza sa aiba o statuie cu Fecioara Maria, pe post de fantana arteziana in fata vilei, ca Gigi Becali.
In schimb e bantuit de Dumnezeu si zice ca are vise de “mistic din secolul XVI”. Nu conteaza ca a pierdut absolut tot ce a avut pana in momentul asta sau ca visele sale par croite stramb, cu profuzimea miscarii unui ac de cronometru. Nu conteaza nici ca acum pare plecat undeva departe. Pentru ca, dupa cum lui Adi ii place sa spuna, cu un zambet nedefinit complet, “Nu conteaza cat de departe sunt, cat timp vin din departare”. Punct.