Actorul franco-britanic, unul dintre călugării din filmul „Des Hommes et des Dieux”, distins cu Marele Premiu la Cannes, vorbeşte despre rolul său şi despre epoca James Bond.
În preajma lui 23 mai, în 1996, o grupare islamistă din Algeria anunţă uciderea a şapte călugări, după ce negocierile cu guvernul francez eşuaseră. La 14 ani după această dată fatidică, exact pe 23 mai, filmul „Des Hommes et des Dieux”, despre cei şapte cistercieni de la Tibhirine, câştigă Marele Premiu la Cannes.
În Franţa, cazul a suscitat nenumărate controverse şi, deşi o anchetă extinsă a fost iniţiată în acel an, vinovaţii nu au fost încă pedepsiţi. Călugării au fost decapitaţi, iar trupurile nu le-au fost niciodată descoperite.
Regizorul Xavier Beauvois se ocupă însă doar de partea de dinaintea tragediei când călugării, preveniţi că ar putea fi atacaţi şi sfătuiţi de autorităţi să plece din ţară, se confruntă cu propriile slăbiciuni şi temeri. „E dificil să-ţi dai însă seama ce au trăit, în adâncul lor, ştiind că urmau să moară”, spune Michael Lonsdale, unul dintre cei şapte protagonişti din pelicula lui Beauvois.
Într-un interviu acordat „Evenimenului zilei”, actorul pe jumătate francez, pe jumătate britanic, celebru pentru rolurile negative din primele James Bond şi pentru cele din filmele lui François Truffaut, Luis Bunuel ori Orson Welles – vorbeşte despre personajul său şi despre începutul „neîndemânatic” al carierei sale.
EVZ: Cât de dificil a fost de transpus pe ecran o stare ca aceea a personajelor dv.? Teamă, indecizie, credinţă... Michael Lonsdale: Călugării aceia au fost obligaţi să ia o decizie foarte grea. Doi sau trei au refuzat să-i părăsească pe oamenii din sat, să dezerteze, iar ceilalţi au spus „Nu, eu nu vreau să fiu ucis”. Ce s-a întâmplat în inimile şi minţile fiecăruia, nu ştiu.
Cert este că, la final, au rămas toţi, în mare parte, cred, şi pentru că erau ca o familie, erau foarte apropiaţi. Nu voiau să aibă sentimentul că au fugit. E dificil să-ţi dai însă seama ce au trăit, în adâncul lor, ştiind că urmau să moară.
Cum v-aţi studiat personajul? V-aţi întâlnit cu familia lui, aţi văzut fotografii? Nu. E un filmuleţ în care îl vezi vorbind şi scriind şi mi-a prins bine să-l văd mişcându-se şi gesticulând. Dar acesta nu e, totuşi, un documentar. Noi a trebuit să recreăm personajele acelea, iar al meu este unul foarte simplu. Era un om foarte devotat muncii sale, nu avea timp decât să citească puţin înainte de culcare şi, poate, duminica. În rest, muncea de dimineaţa devreme până noaptea târziu, şi uneori trata circa 150 de oameni pe zi. Viaţa lui era complet devotată altora.
Din câte am văzut pe generic, aţi avut un consilier monastic pe platou... Da. El ne-a dat detalii practice despre cum trebuie să te rogi, să te îmbraci, cum să faci slujba, cum arată ritualul. E foarte bine că l-am avut, pentru că eram pe cale să facem câteva erori. Uneori am uitat câteva detalii, de exemplu, faptul că în timpul unei slujbe ai tot timpul câteva lumânări aprinse. „Eşti sigur, Henry?”, îl întrebam noi. „Foarte sigur”. (râde)
Ce anume ştiaţi despre această istorie înainte de a face filmul? Ştiam ce auzisem la televizor şi ce citisem în presă la vremea când s-a întâmplat, pentru că a fost un imens scandal. Francezii, în special, au fost extrem de revoltaţi. Nu e singurul caz de acest gen. Şi alţi oameni şi-au sacrificat vieţile în felul acesta. Dar e un caz care a afectat, emoţional, pe toată lumea. Biserica de acolo, de pildă, a fost restaurată de musulmani şi creştini împreună, a fost o colaborare extraordinară. E şi o poveste care nu are sfârşit încă. Autorii crimelor nu au fost găsiţi şi pedepsiţi. Asta chiar nu are nici o importanţă. E mai mult curiozitate decât necesitate. Probabil că cineva dintre cei care i-au împuşcat va mărturisi într-o zi, cine ştie. Deocamdată, se derulează încă o anchetă în Franţa şi probabil va mai dura 2-3 ani. Dar filmul se concentrează pe cu totul altceva. Aveţi în spate deja peste o sută de roluri în cam tot atâtea filme. Cât de tare s-a schimbat pentru dv. lumea filmului, din anii în care aţi început, în filmele cu James Bond şi cele ale lui François Truffaut, şi până acum? Sunt un actor tipic. Apar exact unde lumea nu se aşteaptă să fiu. În Franţa, jucam la un moment dat numai roluri negative şi, într-o zi, un taximetrist m-a întrebat de ce tot fac asta. A fost un fel de vox-populi pentru mine şi m-am simţit obligat să o las mai uşor cu rolurile negative.
Spre deosebire de francezi, britanicilor le place foarte mult să varieze, să schimbe în mod dramatic profilul personajelor pe care le joacă. Şi o fac cu foarte multă uşurinţă. În Franţa, unii actori sunt dramatici, potriviţi pentru un anumit gen de filme, alţii sunt comedieni, fiecare are nişa lui.
Sentimentul pe care îl am acum, după atâţia zeci de ani, este unul de regret. Că nu am fost mai deştept în tinereţe, la începutul carierei mele. Iubeam atât de mult actoria şi îmi doream atât de mult să reuşesc, încât aveam foarte multe temeri. În primii mei zece ani de actorie eram atât de neîndemânatic! Când mă uit la imagini acum îmi spun „O, doamne, acum aş putea face asta mai bine!”.
A trebuit să lupt pentru ce am acum şi am înaintat încet. Aveam un profesor de actorie foarte inteligent care mi-a spus o dată. „N-o să poţi face mare lucru înainte de 30 de ani”. „De ce?”. „Pentru că nu eşti nici francez, nici britanic, nu eşti nici matur, nici foarte tânăr, nici aia, nici cealaltă” (râde). În momentul în care François Truffaut mi-a oferit un rol, mi-am luat zborul.
COLABORĂRI
Actori și regizori
E vreun rol din aceste peste o sută care simţiţi că nu v-a ieşit tocmai bine? Oh, da. O mulţime. Dar nu am avut un regizor bun. Suntem oameni fragili, avem nevoie de ghid. Oameni ca Fred Zimmerman sau Bunuel, atât de amabili şi de binevoitori, iubeau actorii. Te determinau să dai tot ce e mai bun în tine. Dar când un regizor îţi zice „Nu ştiu exact ce personaj joci tu aici”, nu-ţi mai vine să faci nimic. Trebuie să fii iubit şi apreciat. Un actor foarte bun poate fi „îngropat” pentru că nu lucrează cu cine trebuie? Da. Nu ştiu dacă asta se aplică neapărat şi pentru noua generaţie. Cinema-ul s-a schimbat foarte mult faţă de perioada când am început eu. În generaţia mea, era foarte importantă replica, dialogul, fineţea lor. Acum sunt importante acţiunea, regizorul.Vezi o piesă regizată de un cineast, şi abia undeva jos, cu litere mici, scrie Shakespeare. Altă epocă. Corespondenţă de la Cannes
Mai multe informaţii despre Festivalul de la Cannes aflaţi pe cinemas.ro. <object width="560" height="340"><param name="movie" value="http://www.youtube.com/v/3MKAimekUFc&hl=en_GB&fs=1&" /><param name="allowFullScreen" value="true" /><param name="allowscriptaccess" value="always" /><embed src="http://www.youtube.com/v/3MKAimekUFc&hl=en_GB&fs=1&" type="application/x-shockwave-flash" allowscriptaccess="always" allowfullscreen="true" width="560" height="340"></embed></object>