Metastaza statului român (II): simptomul schizoid Toader-Kovesi

Metastaza statului român (II): simptomul schizoid Toader-Kovesi

Metastaza statului român (II): simptomul schizoid Toader-Kovesi

Miercuri, prin celebra conferinţă de presă care a ţinut cât o repriză de fotbal, ministrul Justiţiei, Tudorel Toader, a confirmat metafora. Prestaţia sa poate fi diagnosticată ca un simptom al acestui fenomen pretabil, din păcate pentru noi toţi, la figuri de stil din spectrul oncologic. Am putea să-l numim „simptomul schizoid Toader-Kovesi”.

Ştim că, printre semnele necruţătoarei boli, se numără dereglarea bunei funcţionări a organului pe care aceasta l-a atacat. Din orice unghi le-am analiza, concluziile cu care Tudorel Toader a încheiat cele două săptămâni de cercetare a activităţii procurorilor DNA, a şefei lor, Laura Codruţa-Kovesi şi a ierarhic-superiorului (pe hârtie) acesteia, procurorul general al României, Augustin Lazăr, ca efect al hotărârii CCR care stabilea că instituţia-anticorupţie şi-a depăşit atribuţiile prin cercetarea penală a emiterii Ordonanţei 13, dau măsura unei majore dereglări instituţionale, care frizează schizoidia. La nivelul instituţiei politice a ministrului Justiţiei, şi, posibil, al Guvernului. În ipoteza în care raportul lui Tudorel Toader a fost unul strict tehnic-juridic, atunci documentul are şansa de a intra în istorie ca cel mai bun text scris de un ministru, dintre cele aflate într-un oarecare conflict cu logica pe care ne-a sistematizat-o Aristotel şi în conflict flagrant cu bunul-simţ comun.  Dacă prezumăm că evaluarea – devastatoare pentru DNA, întrucât semnalează derapaje grave de la cadrul legal şi chiar încălcări ale Legii Fundmentale – este adevărată/corectă, atunci concluzia că Laura Codruţa-Kovesi poate rămâne în funcţie fie şi o secundă după publicarea raportului Toader, este susceptibilă de incorectitudine. Şi viceversa. Din perspectiva bunului-simţ comun, situaţia poate fi exprimată mult mai simplu, precum în articolul 16 din Constituţie: nimeni nu trebuie să fie mai presus de lege. Adică, nimeni să nu-şi permită, fără riscul unei sancţiuni, să o încalce.

Hâtru şi oarecum suav, ministrul Justiţiei a introdus un termen parşiv în ultima sa frază: oportunitatea schimbării celor două braţe înarmate cu dosare şi cătuşe ale meta-statului profund, Kovesi şi Lazăr. Numai că domnia sa, altminteri foarte atent cu argumentele şi cu detaliile pe tot cuprinsul evaluării, a omis să explice în concluzie în ce constă oportunitatea sancţiunii, sau, mai bine zis, absenţa ei la acest moment. Or, taman în acest termen neexplicitat, în acest detaliu, se ascunde micul diavol care semnalează prezenţa prin zonă a meta-statului profund şi infirmă orice caracter tehnic-juridic al expunerii. Ne aflăm, aşadar, în faţa unui demers politic care poate cădea cu temei sub bănuiala că a fost influenţat/determinat de puterea din umbră.  De altfel, avem, deja, câteva ipoteze lansate în spaţiul public, cu un singur factor comun: sistemul. Una pleacă de la premiza că Tudorel Toader este o slugă a sistemului, un iepure obişnuit să ţopăie pe câmpul tactic al generalului SRI Dumbravă. Alta (lansată, mai ales, de fanaticii din secta justiţiară online care susţine necondiţionat propaganda sistemului), binecuvântând dereglarea instituţională a ministrului, plasează cauza acesteia în multslăvita atotputernicie, exercitată prin pârghiile „parteneriatului strategic”, a ambasadorului Klemm.  A treia vorbeşte de un fel de troc încheiat de cuplul Dragnea-Tăriceanu cu sistemul: Codruţa rămâne ciomagul vostru, în schimbul libertăţii noastre. În fine, ultima, invocată, cu o umbră de speranţă, de politicieni din PSD şi ALDE, şi cu vigilenţă revoluţionară de unii sectari-justiţiari, descrie un plan machiavelic prin care Toader a amânat propunerea de demitere fie pentru a o aplica la momentul „oportun”, fie pentru a pregăti o lovitură mortală împotriva DNA prin modificări legislative cu risc diminuat de mitinguri spontane, dar atent pregătite, #rezist.

Ne puteți urmări și pe Google News

Oricare dintre aceste ipoteze s-o dovedi adevărată, perspectivele reechilibrării reale a raporturilor dintre puterea la vedere şi puterea din umbră, în cel mai bun caz, se reduc dramatic. Pe de-o parte, prin însăşi realitatea că nu mişcă nimeni în front fără sistem, pe de alta, prin acest semnal catastrofal pe care bâlbâiala/machiaverlâcul lui Tudorel Toader îl transmite către celălalt sistem. Către acel sistem care funcţionează, cu toate derapajele, incompetenţele şi hoţiile lui, în raza vizuală a cetăţenilor – sistemul autorităţilor publice care exercită puterea în mod legitim, chiar dacă o fac prost. Mai mult, prin proiecţia de intangibilitate a procurorului-şef al DNA şi a superiorului său (pe hârtie) de la Parchetului Înaltei Curţi, Tudorel Toader toarnă plumb în ghetele acelei majorităţi tăcute din servicii şi din magistratură (inclusiv din DNA) care, sătulă de anomalia ce-i guvernează funcţionarea, ar susţine oricând revenirea la normalitatea instituţională. Simptomul schizoid Toader-Kovesi scade şansele statului român legitim de a băga în remisie metastaza care l-a cuprins. Cât despre manifestările Sindromului Stockholm care afectează PSD, în episodul următor...