"S-a ajuns la stadiul 'nu mai este bun, arunci'. Lumea nu mai repară, doar aruncă şi ia ceva nou", spune un ceasornicar din Bucureşti. Tot el observă cum meseriile, meşteşugurile se duc pe copcă, în vremuri în care tineretul "vrea altceva", iar omul care munceşte în atelier este văzut ca unul care a cam eşuat profesional.

Dacă ţi s-a rupt un pantof şi iei Bucureştiul la picior pentru a găsi un atelier, s-ar putea să sfârşeşti prin a renunţa. Te gândeşti deja că ai vrea ceva nou, iar de ales ai de unde, doar nu mai eşti pe timpul monobrandului. Chiar dacă pantoful cu pricina îţi plăcuse cândva tare mult.

"Cine mai are nevoie de cizmari, pălărieri, blănari în ziua de astăzi?", întreabă retoric Radu Dumitru, el însuşi membru al unei bresle ce devine mai firavă de la o generaţie la alta. Tatăl său a fost ceasornicar-bijutier, avea atelierul în apropiere de Calea Victoriei, pe terenul pe care acum s-a înălţat un hotel. Bătrânul Dumitru, ai cărui fraţi tot prin ceasuri au umblat mare parte a vieţii lor, a vrut să facă din fiul său mare om, ca orice părinte. "I-am spus clar: 'Tată, mie nu îmi place cartea, mie îmi place să meşteresc, să desfac, să repar'. Şi m-a înţeles", îşi aminteşte acum Radu Dumitru, a cărui ceasornicărie este la doi paşi de locul unde tatăl său îşi avea odinioară atelierul.

Bătrânul a murit între timp. Dumitru-fiul spune că "este mândru să ducă numele tatălui mai departe" şi că ar vrea ca tradiţia să continue, prin copii săi. Îl întrebăm simplu: "Şi reuşiţi". Omul de 53 de ani oftează, răspunde unui client la telefon, închide, se gândeşte câteva zeci de secunde şi oftează din nou. Răspunsul e la fel de scurt ca întrebarea: "Nu prea".

Copiii săi nu aud însă în ceas mai mult decât un banal tic-tac. Şi lanţul Dumitru pare să se oprească aici. "Băiatul e la management, fata vrea să dea la relaţii internaţionale. Vezi tu, astăzi tineretul vrea altceva".

Avantajul lui Radu Dumitru şi al ceasornicarilor în general este că un ceas nu este ca un pantof. Oamenii îşi protejează ceasul, nu îl calcă în picioare. Sunt oameni care spun "ceasul asta mi-a purtat noroc", dar nu am auzit niciodată pe cineva spunând că norocul li se trage de la perechea de pantofi pe care au purtat-o într-o zi de succes din viaţa lor. Astfel încât omul se gâdeşte o singură dată când schimbă pantoful, făcând un calcul financiar, în timp ce pentru ceas face două, unul financiar şi unul moral. Şi, de multe ori alege să repare ceasul.

O căutare pe Google îţi întoarce vreo 30-40 de ateliere care repară ceasuri în Bucureşti. În celălalte oraşe sunt mai puţine. "Ce-o să se păstreze din meserii, vor fi cam scumpe", spune Dumitru. "Meseria de ceasornicar nu e pierdută, dar nu e încurajată", spune meşterul. De fapt, ce vrea dânsul să spună este că, peste ani, ceasornicarii pricepuţi vor fi tot mai puţini, cum se va întâmplă şi în cazul altor servicii de acest gen. Şi asta pentru că şcolile de orologerie (da, existau pe vremea lui Ceauşescu pe la Arad şi Bucureşti) au dispărut după 1990.

Radu Dumitru are mulţi clienţi. Personal, cred că a făcut bani buni din ceasornicărie, iar afacerea nu-i va fi înghiţită de nicio criză. Spun cred, deoarece s-ar putea să cheltuiască o mare parte din averea pe care presupun că a agonisit-o pe ceasuri vechi. Nimeni nu-i perfect, dânsul e colecţionar de ceasuri. Are în atelier unul de la începutul secolului al XVIII-lea şi, pe acasă, piese rare de orologerie. Şi vrea să mai cumpere, după cum anunţă o foaie lipită de tejgheaua din atelier.

Spun asta pentru că, în ora în care am stat de vorbă, a fost sunat de multe ori şi a avut chiar şi trei clienţi. Mi-a atras atenţia unul dintre ei, pe care îl găsesc perfect pentru a ilustra legătura om-ceas.

Pe uşa atelierului intră un om bătrânel cu faţa destinsă, dar îmbrăcat sobru, cu pardesiu şi pantaloni de stofă. Lăţeşte mâneca stângă, se aude un zgomot metalic şi ceasul desfăcut este înmânat atent meşterului. Ochii urmăresc obiectul de parcă omul l-ar pierde, nu l-ar repara.

"Am un ceas, cam rămâne în urmă. Trebuie curăţat, că mi-e drag", spune clientul, cu ochii aţintiţi acum pe mâinile agere, care desfac relaxat carcasa. Meşterul merge în spate, pune ceasul la un aparat care amplifică ticăitul, ca un stetoscop. Aparatul acesta îi spune cu cât rămâne ceasul în urmă. "Zece minute, nu e grav. Trebuie desfăcut şi are nevoie de o revizie normală".

"Da, pot să aştept", spune omul înveselit. De fapt nu înţelesese bine, deoarece zece minute era întârzierea. Ceasul va fi reparat într-o săptămână. Şi omul pleacă din nou ochii. Meşterul îi cere 300 de lei pentru reparaţie, pentru că "e un ceas complicat". Omul strâmbă din nas, meşterul îi spune că se poate duce la alt atelier, să mai întrebe.

Poate părea exagerat, dar ochii omului caută din nou ceasul, iar, când îl găsesc, se aude doar atât: "Nu mă mai duc nicăieri". La sfârşit, aveam să aflu că omul avea acel ceas de 40 de ani şi aceasta era prima dată când se despărţea de el. Aşadar, ceasul nu e ca un pantof.

"Când era şcoală (n.r. de orologerie, care funcţiona ca o şcoală de meserii) la Arad, în fiecare an ieşeau 100 de copii talentaţi. Acum, singura şansă este ca tinerii să aibă înclinaţie şi să înveţe de la noi, cei mai în vârstă, prin ateliere" - Radu Dumitru, ceasornicar. De când nu aţi mai fost la un cizmar, la un pălărier sau la un ceasornicar? Pentru mobila din casă, aţi apelat la un tâmplar sau aţi cumpărat-o de-a gata, din magazin?