Când a ajuns în 1991 la Tichileşti, Răzvan Vasiliu văzuse leproşi doar în cărţi. În 20 de ani, i-a umanizat pe cei priviţi ca nişte monştri.

Plăgi deschise, oase descărnate, sânge, ochi scoşi, degete lipsă, durere, jale, mizerie. Horror! Erau cuvintele folosite de ziariştii anilor ’90, străini sau de-ai noştri, când descriau un loc care nu existase oficial: Leprozeria de la Tichileşti, Tulcea.

În 20 de ani, situaţia s-a schimbat. Un om şi-a îmbinat cunoştinţele medicale cu abilităţi de PR-ist şi a transformat ceea ce pentru vizitatori părea groaznic într-o imagine idilică de sanatoriu pentru oameni cu o afecţiune despre care se credea că e imposibil de vindecat: groaznica lepră.

Nici el nu ştie cum a ajuns doctor de leproşi. O alegere inexplicabilă l-a transformat în unicul specialist român cu doctorat în lepră. Are 53 de ani şi va aniversa, împreună cu pacienţii săi, două decenii de când a păşit, stingher, pe poarta leprozeriei. Acum, stabilimentul arată ca un cătun de oameni gospodari şi curaţi. În faţa lui şi-a scos pălăria Jonathan Scheele. Este doctorul Răzvan Vasiliu.

"Nu ştiam mai nimic despre lepră!"

"Orice voi vedea sau voi auzi în timpul unui tratament, voi păstra în secret, pentru că aici tăcerea este o datorie". Era în 1984, iar tânărul absolvent de Medicină, Răzvan Vasiliu, rostea jurământul lui Hipocrate.

A făcut o haltă la Slobozia, însă o tulceancă i-a căzut cu tronc şi l-a convins să vină în Dobrogea. În ’91, a fost trimis de DSP, fără să fi solicitat, la Tichileşti, ca medic-director.

Nu ştia mai nimic despre lepră şi de leprozerie. Citise doar în manuale, unde scria că, la noi, era eradicată: "Până în ‘90, se vorbea neoficial de existenţa acestei leprozerii. Nici nu eram specialist, ci generalist! Nu ştiu pe ce criterii m-au selecţionat. Bănuiesc că s-a vrut o persoană tânără, care să aibă contact direct cu presa şi cu ONG-urile ce doreau să ajute comunitatea leproşilor. Respingere..., n-am avut! Eram pregătit pentru contactul cu boala, din familie şi şcoală. Soţia nu s-a opus, da’ nici bucuroasă n-a fost!", rememorează primul contact cu aşezarea de lângă Isaccea directorul Spitalului Tichileşti (Leprozerie).

Ceartă pe televizor

Mentalitatea despre leproşi era că sunt morţi, dar încă nu ştiu. "Am tratat bolnavii ca pe nişte oameni asemenea mie. Cu bucuriile şi cu tristeţile lor!", e sincer cel mai iubit medic pe care l-a avut Tichileştiul într-un secol de existenţă.

"S-a format o familie la Tichileşti. Printre cei 27 de salariaţi sunt oameni care lucrează aici de trei generaţii. La şedinţele lunare participă şi angajaţii şi bolnavii. Fiecare problemă e a tuturor!", descrie doctorul Vasiliu micul Univers în care nimeni nu-şi doreşte să ajungă.

Se mai ceartă între ei şi trebuie calmaţi, că iese furtună! Ultima oară s-au hărţuit două femei cu doi bărbaţi. La Club. Telenovelă sau meci? "Am făcut şedinţă, am dezbătut, am ascultat părţile, dar până la urmă le-am dat televizorul meu!", se amuză Răzvan Vasiliu.

Doctorul are o casă în ansamblul "rezidenţial" construit acum mai bine de 60 de ani. Pentru 2.600 de lei pe lună, stă aici de luni până vineri, dacă nu e chemat cu treabă pe la Tulcea sau la Bucureşti. E printre puţinii medici care nu are de unde să primească şpagă. Un bolnav de lepră are o diurnă de 80 de bani pe zi.

POVEŞTI DIN TICHILEŞTI

"Lepra e cucoană mare"

Dacă Răzvan Vasiliu este şeful, leproşii sunt reprezentaţi de un "primar". Pe moment nu au unul. "Au fost mulţi oameni de ispravă: Vasile Tărâţă, Costică Şerban sau Hristache Tatulea. Mi-au fost prieteni... Ne împărtăşeam necazurile şi problemele. Ei vorbeau în numele tuturor, erau recunoscuţi tacit", povesteşte medicul.

De altfel, când a ajuns la Tichileşti, a găsit 61 de leproşi. Acum mai sunt 19. Doctorul le ştie tot trecutul, cine şi cum şi-a pierdut picioarele, nasul sau ochii. Îşi aminteşte de fiecare plagă pe care le-a oblojit-o, ca oamenii să nu se mai uite la ei ca la nişte monştri.

NUMĂRĂTOARE INVERSĂ. Când a venit la Tichileşti, doctorul Vasiliu a găsit 60 de bolnavi. În fiecare dimineaţă face recensământul. Au mai rămas 19 FOTO: CODRIN PRISECARU

La un pahar de vin cu Scheele

Hristache Tatulea a avut lepră tuberculoidă şi a murit la 70 de ani, de bătrâneţe. "Cel mai important moment al vieţii lui a fost când l-a întâmpinat cu pălăria în mână pe Jonathan Scheele şi i-a spus: «Bine aţi venit, Excelenţă!»".

Nea Hristache era din Mahmudia şi fusese adus din copilărie. N-avea nici opt clase. S-a căsătorit cu o leproasă. "L-a invitat pe ambasadorul UE la el în gospodărie şi l-a servit cu vinul făcut din via pe care o creştea în spatele casei. Au dat mâna fără nicio ezitare. Scheele şi soţia lui au băut din paharele lui nea Hristache!", lăcrimează după prietenul său doctorul Vasiliu. Se întâmpla în 2002 şi tocmai se încheia un ciclu de "educare" a publicului prin presă. Lumea tocmai afla că lepra nu e contagioasă. Medicii ştiau mai demult.

Născută în leprozerie

Până nu demult, leproşii erau reţinuţi din motive mai degrabă estetice sau din ignoranţă. Astăzi, orice pacient al Spitalului de la Tichileşti poate merge unde doreşte, cu bilet de voie.

Cei 19 leproşi cazaţi la Tichileşti au ales spitalul. Majoritatea sunt bătrâni, fără rude şi nu se pot îngriji singuri. Unde mai pui că, din când în când, mai cade pe jos câte o bucăţică din ei. Poveştile lor sunt cunoscute, dar nu poţi să-i ignori. Le e dor să vorbească.

"Mama Ioana" râde cu gura ştirbă când doctorul Vasiliu intră în căsuţa ei. Ridurile şi cutele de pe faţă au "faciesul leonin", specific leproşilor. N-are sprâncene şi gene, iar picioarele sunt două boante care se termină la jumătatea gambei. "Sunt născută în ’29 şi stau în casa asta din ’50!", intră băbuţa în discuţie. Şi-a spus povestea de zeci de ori. Pe fiică-sa, Domnica, a născut-o în 1945 în leprozerie. La 3 ani era leproasă. A fost tratată, şi boala n-a recidivat. La 13 ani, s-a dus la şcoală, la Tulcea: "La Isaccea nu m-au primit!". S-a angajat şi s-a căsătorit, are un băiat şi e pensionară. De o vreme, s-a întors la Tichileşti. E unul dintre cei 16 copii născuţi aici. Mai trăieşte unul, grav bolnav. Maică-sa nu poate merge decât în genunchi. Trebuie să aibă grijă de ea: "Mama are lepră «tuberoasă». Un fel de furunculi fără materie". Zice că a avut şi lepră "nervoasă". A pierdut degetele de la mâini şi picioare. Lui taică-său i s-a "lăsat" maxilarul. La 21 de ani era orb: "N-a apucat să mă vadă, că nu mă născusem". "Domnu’ doctor e excepţional! A fost un doctor, când nu era dom’ Vasiliu, şi a băgat într-un an nouă inşi în pământ. Striga că mai bine ne-ar da foc. Nu l-am blestemat, da’ într-un an jumate a murit!".

Mama Ioana ţine să arate cât de repede se deplasează în genunchi. Un metru pe minut. Şi-a bătut recordul.

"Nu le putem spune «pacienţi»!"

Grigore Grigorov are 47 de ani şi se recomandă, în glumă, plutonier-adjutant Grişa. De fapt e un hahol din Sulina depistat cu lepră tuberculoidă la 13 ani: "E de-aia uscată, care nu se ia!", te avertizează când îţi întinde mâna.

La stânga are cioturi în loc de degete. Poate să ţină între ele o ţigară pe care o cere oricui îl bagă în seamă. Are răni: "Acu’ crapă, acu’ se vindecă! Iarna e greu, că nu-ţi simţi extremităţile. E mai bine ca la Sulina. La 12, fierbe cazanul, la Sulina cui i-ar da de munca unui lepros!", e optimist Grişa.

E VIU. Grişa n-ar da Tichileştiul pe Sulina. Aici e om, dincolo e lepros FOTO: CODRIN PRISECARU

"Mai beau de Sărbători, de 23 august..., aoleo, nu, c-a murit ăla!", se vrea distractiv Grişa. O tachinează pe Mihaela Trandafir, asistenta şefă: "Lu’ bărbat’su i-e frică de ea!".

Mama Mihaelei e cea mai veche persoană din spital: Florica Palade, bucătăreasa. Prezintă meniul "clienţilor": ciorbă de raţă, varză cu cârnaţi şi seara urmează ficăţei cu piure. Ambele sunt din comuna de alături, Revărsarea. "În ’89, când am venit erau 68. Mâncau la sala de mese. Acum, le ducem hrana la «domiciliu»".

Tanti Hima, veterana Tichileştiului

Vedeta "rezervaţiei", cea mai bătrână membră a comunităţii, e tanti Hima, o ucraineancă baptistă de 83 de ani, din Chilia Veche, pe numele ei Iufimia Dumitru. Nu e vizitator care să nu-i fi călcat pragul, să-i asculte înţelepciunea şi să plece fără un macrame lucrat fără ochelari.

Era fată de măritat când au găsit-o cu lepră. Avea 18 ani. Locuieşte de 65 de ani în aceeaşi căsuţă de pe un deal ce veghează peste Valea Tichileştilor. "După război mi-a dat opt pastile ăla care e statuie... (n.r. - în curtea spitalului e un monument în cinstea dr. Alexandru Filipeanu care a lucrat la Tichileşti între 1938-1959). M-au tratat trei ani cu «şomogra». Altora le venea să verse, da’ io luam şi aspirină. Eram plină de leproame roşii şi dureroase. Mi-a trecut. Puteam să plec da’ mi-a plăcut de o copilă orfană. M-am măritat cu taică-său şi m-am pocăit. Nici gând n-aveam să rămân aicea!". Apoi, înainte de a citi din Biblie, concluzionează: "Lepra e cucoană mare!". PLANURI Spital de geriatrie În urma vizitelor lui Scheele, în combinaţie cu CJ Tulcea, doctorul Vasiliu a înfiinţat în incinta Spitalului de leproşi un azil de bătrâni. "Acum e cel mai modern din judeţ şi avem 30 de bătrâni în îngrijire. Am dorit ieşirea din izolare, începutul unei schimbări. Poate că Tichileştiul va deveni un spital de geriatrie sau de îngrijiri paleative...", visează cu ochii deschişi sufletistul doctor.

"Profesorii Paul Vulcan şi Iustin Diaconu m-au învăţat dermatologie. M-au ajutat să schimbăm mentalitatea din punct de vedere ştiinţific... Am reuşit să le dăm demnitate leproşilor!", îşi aminteşte de înaintaşii săi şeful leprozeriei.

REPORTAJUL SALVATOR

Brunea Fox: "Cinci zile printre leproşi"

La Tichileşti a fost întâi o mânăstire de călugări, care îngrijeau leproşii într-un cadru neinstituţionalizat. "În 1900 s-a înfiinţat oficial Leprozeria, care a fost desfiinţată de bulgarii care puseseră stăpânire pe Dobrogea. Bolnavii au fugit de frică să nu li se întâmple ceva. După doi ani statul i-a adunat din toată ţara şi i-a dus la Lărgenca, un sat din Basarabia, lângă Izmail. Erau vreo 200. În 1924, marele reporter Brunea Fox publică un reportaj-bombă: «cinci zile printre leproşi». Condiţiile erau foarte grele, chiar înfricoşătoare, cu plăgi deschise..., ca în filmele de groază! În urma articolului, care a sensibilizat atât statul cât şi societatea civilă, s-a decis reîntoarcerea leproşilor în vechea colonie", istoriseşte doctorul Răzvan Vasiliu.

Tichileştiul nu era şi nu este o localitate. E un loc: Valea Tichileşti. Aici există un microclimat bun cu pădure, apă de izvor şi linişte. În doi ani au început construcţiile şi, într-o noapte de august, în 1928, au fost aduşi, cu căruţele, supravieţuitorii. Mai erau 180. Răzvan Vasiliu e tranşant: "Nici comuniştii nu s-au atins de Tichileşti, cu toate că în cărţile de dermatologie se spunea că spitalul fusese desfiinţat! Nu se amintea de el, dar bolnavii nu duceau lipsă de nimic. A fost singurul spital cu capelă. Chiar două: ortodoxă şi baptistă!". ERADICATĂ

Două cazuri în 20 de ani

Tichileştiul nu e singurul spital de leproşi din Europa: "Sunt în Turcia, Italia şi Spania. Termenul de leprozerie, cu toate că este oficial în hârtiile de la minister, e desuet! Însemna un loc închis! Acum e deschis oricărui vizitator! Din practică, am constatat că boala se poate stopa, dar poate reveni când slăbeşte sistemul imunitar".

Lepra e o boală contagioasă şi infecţioasă, provocată de bacilul Hansen. Teoretic, oricine o poate lua, dar există nişte condiţii care o fac slab contagioasă. Bolnavii care au fost şi sunt la Tichileşti, explică medicul, provin din familii care au avut leproşi. A doua condiţie ar fi ca cel care intră în contact cu un lepros să fie foarte tânăr. Tratamentul durează doi ani, după care se consideră că boala e vindecată şi pacienţii externaţi: "Am avut bolnavi care au plecat acasă. Internări au fost, dar majoritatea reinternări. Doar două cazuri noi au fost în ultimii 20 de ani".

În timp, cei mai mulţi leproşi au fost depistaţi în Vâlcea, Argeş şi Moldova. Poarta de intrare a maladiei în României a fost Ungaria, în secolul XIX, o haltă în traseul leprei din Africa, Asia şi America de Sud.