Ion Vianu, medic psihiatru și scriitor, a părăsit țara în 1997, după implicarea în mișcarea lui Paul Goma. A fost unul dintre puținii intelectuali români care a criticat public regimul comunist, militând, în exil, împotriva tentativei de folosire a psihiatriei ca armă politică. Revenit acasă după Revoluția din 1989, fiul distinsului eseist și critic literar Tudor Vianu s-a dedicat scrisului. Bulversant de sincer, dialogul de mai jos se înfiripă dintr-o fereastră în timp, dintr-o amintire dragă, crește apoi spectaculos, dezvăluind rănile României noastre, pentru a-și trage sufletul, în final, pe limanul literaturii
La 83 de ani, Ion Vianu utilizează dezinvolt calculatorul, scrie, rescrie, creează, publică... E verde, domnul Vianu! Iar când rememorează, te ține cu sufletul la gură: „Aveam aproape șapte ani în timpul răscoalei legionare din ianuarie 1941. Scuarul de la Dorobanți (acum adăpostind bustul lui Brâncuși) era ocupat de o tabără alcătuită din oameni voinici, îmbrăcați semi țărănește, cu un fel de zeghi și căciuli de oaie. Cu o zi înainte asistasem la jefuirea unor dughene evreiești de pe Bd. Beller. Era o vreme întunecoasă și uscată. Răsculații aprinseseră focuri, puștile erau așezate în piramide, sprijinindu-se unele pe altele. Din când în când se auzeau, nu știu de unde, tiruri izolate de automate, tunul bătea la mică distanță la sediul Legiunii din strada Roma, unde intervenea armata lui Antonescu”.
Revolta legionarilor și mâna sfântă a tatălui
Umbrele trecutului unduiesc, vii, în fața noastră: „Postul nostru de observație era o fereastră îngustă în sufragerie pe care priveam oblic, lipiți de zid, de teamă să nu ne pălească vreun glonte. Aveam simțământul îndreptățit de a fi pe front, între linii. Spre nelămurirea mea, tata a spus: să facem o plimbare. Înmănușați, înpaltonați am ieșit în scuar, am făcut turul pieței. Împușcăturile continuau, fără să ne dăm seama de unde veneau focurile de armă, plesnete de bice. Ce făceam acolo? Tata mă ținea strâns de mână; alături de el mă simțeam în deplină siguranță. Nu căzuse noaptea când s-a ridicat tabăra, oamenii cu căciuli au dispărut, mistuiți de ceață...”.
Odată estompată amintirea tatălui, plonjăm, sec, în prezent. „Cum poate fi vindecată România de bolile tranziției, domnule doctor Ion Vianu? Care au fost și sunt, în opinia dumneavoastră, păcatele capitale ale societății noastre de după 1989?”, întreb pe nerăsuflate. „Vedeți, eu refuz să mai vorbesc de tranziție după 28 de ani. Și comuniștii s-ar fi jenat, prin 1976, să vorbească despre greaua moștenire lăsată de burghezie! Pur și simplu, constat că trăim într-o țară în care mulți indivizi o duc bine: dacă ești indiferent și ai bani poți avea o viață plăcută. Dar statul nu-și face datoria, a devenit sluga oligarhiei. Sănătatea publică, transporturile, educația sunt la pământ. Regresul educației naționale face parte din această indiferență generalizată pentru viața publică”, consideră Ion Vianu.
Inteligența, o bogăție națională
Imediat, completează: „Dacă aș mai avea energia de a duce o luptă politică, aș milita pentru înscrierea unui articol în Constituție care să proclame inteligența drept principala bogăție națională, demnă de atenție și protecție. Nu este admisibil să irosim inteligența și creativitatea copiilor noștri. Aveți dreptate, cu cât tratăm inteligența mai rău cu atât opinia publică devine mai manipulabilă. Iar statul rămâne mașina de muls a oligarhiei. Pentru mine, a fi patriot înseamnă un singur lucru: grija dezinteresată pentru cauza publică, res publica. Găsiți o mână de patrioți și se va întoarce țara”.
România postcomunistă - o decepție
Ion Vianu operează scurt cu bilanțurile: „Ca individ, am avut cea mai bună viață, în raport cu ceea ce sunt. Aș vrea să mai trăiesc câțiva ani, nu mulți, mai am două-trei lucruri de spus. Ca român sunt decepționat cum arată România postcomunistă. În naivitatea mea, o anticipam ca pe o comunitate de oameni liberi și creatori; din nefericire, este lucrată de egoism, iar frica se manifestă pe căi mai subtile decât în comunism. Aș vrea să spun românilor: nu vă fie frică! În ciuda acestui fapt, continui să cred în viitorul unei țări care a avut o istorie de succes, propovăduind, totodată, primul vers al imnului nostru național”.