Sînt așa zile că privitul în orice direcție te condamnă la melancolie - n-ai scăpare. În 1621, umanistul englez Robert Burton a scris o carte intitulată ”Anatomia melancoliei”, care este socotită și astăzi drept referințâ obligatorie cînd vine vorba despre melancolie. Cartea, redutabilă prin consistență și după 4 secole, conține mii de citate și de referiri la ceea ce credeau filozofii, medicii și teologii despre melancolie, din antichitatea greco-romană pînă la Burton. Melancolia, vedem în paginile ”Anatomiei”, era socotită o boală a sufletului care se putea vindeca numai prin efortul interior al bolnavului. Vedeți, nu e mare deosebire între terapiile de azi și cele de acum 400 de ani cînd e vorba despre maladiile sufletesti! Sarcina vindecarii revine bolnavului mai degrabă decît doctorului.
Robert Burton face două observații perfect relevante și astăzi. Prima este aceea că melancolia se prezintă, cel puțin la început, ca o dispoziție, ca o stare trecătoare. Însă, ciudat!, sufletului îi place otrava cu gust dulceag a melancoliei și revine tot mai des și pentru perioade tot mai îndelungate la această stare. Așa se face că melancolia se transformă încet-încet din stare trecătoare în trăsătură definitorie a sufletului, cu toate consecințele rele care vin de aici. A doua observație a lui Burton este că melancolia ne încearcă pe toți, că nu există om perfect imun la melancolie. Orice om a fost, măcar o dată în viața lui, profund melancolic. Că i-a trecut ori nu, asta e altă chestiune. Iar inevitabilitatea melancoliei îl face pe Burton să spună că, măcar în acest sens, ea este similară morții. Așadar, dacă vi se întîmplă ca, oriunde v-ați afla zilele astea, în mașină, cu ștergătoarele pornite, pe stradă, sub umbrelă, în casă privind pe fereastră, să simțiți că vă cuprinde melancolia, consolați-vă cu gîndul că nimeni nu-i scapă.
În general, sursa principală a melancoliei este privirea paradisiacă spre realitatea înconjurătoare. Se zice că avem în noi amintirea Paradisului, a vîrstei de aur a omului, a lumii perfecte din care stramoșii noștri imemoriali au fost alungați pentru că au greșit. Se zice că orice constatare a nepotrivirii dintre lumea reală și memoria Paradisului din noi produce un amestec de tristețe (pentru că vedem că nu mai e așa cum ne amintim noi că trebuie să fie lumea) și de plăcere (pentru că ni se redeșteaptă cea mai frumoasă dintre amintirele impregante în ADN-ul nostru, cea a Paradisului). Cam aceasta ar fi melancolia. Se citează adesea un fragment scris în veacul al IV-lea de Grigore de Nissa ca fiind una dintre cele mai timpurii mărturii ale melancoliei: ”Ori de cîte ori văd un colț de stîncă, o vale, un plai acoperit cu iarbă proaspăt răsărită sau podoaba cu chip felurit a copacilor sau crinii de la picioarele mele îndoit înzestrați de natură căci sînt și frumos mirositori și împliniți la culoare, ori de cîte ori văd în depărtare marea spre care se îndreaptă nori rătăcitori sufletul mi se umple de o tristețe care nu este fără de plăcere”. Așadar, melancolia se naște întotdeauna din observație și este un amestec de tristețe și de plăcere. Splendida carte a lui Andrei Pleșu, „Pitoresc și melancolie”, apărută în 1980 și reeditată de cîteva ori la Humanitas după 1990, este lectura cea mai potrivită.
Etimologic, melancolie vine din greaca veche, de la melas = negru și khole = bilă, umoare, fiere. Melancolia de la bun început a fost percepută ca o stare umorală neagră, pusă sub semnele lui Saturn și al Lunii - Nerval vorbea despre ”soarele negru al melancoliei”. Cu voia dumneavoastră, vom mai vorbi despre subiect și în zilele următoare. Sînt așa zile...
Nota redacţiei: ”La cererea autorului, forumul de comentarii al acestei rubrici va rămîne închis. Cititorii care vor să-i transimită mesaje lui Sever Voinescu o pot face la online@evz.ro. Vă mulțumim.”