În primele luni ale anului 1990, regimul politic patronat de Ion Iliescu a ajuns să moştenească aproape intact monolitul aparatului de stat comunist, având o putere legală nelimitată.
Violenţele stradale avuseseră loc în absenţa unei clare separări a puterilor, pe când dreptul public nereformat nu prevedea garanţii de protecţie a cetăţeanului faţă de abuzurile statului. Puterea disproporţională a statului nu era limitată nici de principiul raţionalităţii economice, întrucât centralismul, dirijismul şi etatismul erau încă atotcuprinzătoare. Regimul constituţional şi instituţiile îşi trăgeau rădăcinile din vremea regimului Ceauşescu. Foştii conaţionali din exil, care înainte de 1989 concurau sa-i câştige bunăvoinţa, au preferat să-l marginalizeze pe exsuveranul, regele Mihai I. Faptul că cei doi reprezentanţi ai exilului anticomunist (Ion Raţiu şi Radu Câmpeanu) au candidat separat la alegerile din 20 mai 1990 a reprezentat un alt element de slăbiciune. Spre deosebire de partidele istorice, reprezentanţii vechiului regim au avut un singur candidat şi au fost mult mai bine organizaţi. În opoziţie cu regele Mihai şi reprezentanţii partidelor istorice, regimul Iliescu s-a legitimat ca principal participant la revoluţie. Practic, monopolul asupra adevărului, în general, din doctrina marxistă a fost limitat la monopolul asupra adevărului cu privire la revoluţia din decembrie 1989.
În mod paradoxal, regimul Iliescu susţinea pe de o parte, caracterul spontan al revoluţiei, iar pe de altă parte, s-a erijat în singurul care a împlinit idealurile mulţimii, aducând democraţia. Dovadă că raţionamentul precedent s-a aflat în centrul universului propagandistic al politicianului Ion Iliescu stau şi reacţiile lui foarte acide, atunci când i-a fost pusă sub semnul întrebării această legitimitate. De altfel, teoria caracterului spontan a fost aplicată de acelaşi lider politic şi mineriadei din 13-15 iunie 1990. Ea este opusă teoriei manipulării totale a maselor, respectiv a minerilor. Poate că adevărul se află undeva la mijloc între aceste două concepte extreme.
În cea în ceea ce priveşte monopolul asupra adevărului, este evidentă schimbarea de atitudine a noului regim politic prezentată mai sus. Totuşi, au fost şi elemente de continuitate propagandistică a „Epocii de aur”, mai ales a propagandei regimului Ceauşescu faţă de exil. Astfel, prin incidentele neprovocate sau stârnite la Târgu Mureş, în martie 1990, conducerea postdecembristă şi-a creat imaginea de singur garant al integrităţii teritoriale a României.
Fenomenul de amorsare, demonstrat de psihologul social R. Cialdini, arată că numai deciziile însoţite de un sentiment de libertate (condiţie de decizie liberă) fac loc efectelor de perseverare. Astfel, minerilor veniţi în atâtea rânduri la Bucureşti li s-a insuflat sentimentul că au venit iniţial prin propria decizie, mai întâi în ianuarie, pentru a persevera în februarie şi apoi în iunie acelaşi an.
Nu întâmplător, Ion Iliescu a accentuat tema acţiunii ad-hoc a mineriadei din vară, stabilind în acest fel o similitudine cu revoluţia din decembrie 1989. Astfel, oamenii muncii, care în mod spontan l-au înlăturat pe Ceauşescu şi au făcut posibilă ascensiunea lui Ion Iliescu, nu aveau decât să persevereze în decizia iniţială, de a susţine idealurile revoluţiei şi implicit pe gardienii ei. Tehnici manipulatorii, precum cea de a lăsa iluzia celui manipulat că ia singur decizia, i-a făcut pe ortaci să fie mult mai perseverenţi decât, dacă ar fi fost obligaţi într-un fel sau altul.
Faptul că muncitorii de la I.M.G.B. şi apoi minerii nu au acţionat individual, ci în grup, a întărit tendinţele distructive. Psihologia socială experimentală reliefează o accentuare a fenomenului escaladei angajamentului în interiorul grupurilor. Experimentele arată că acestea din urmă au tendinţa de a merge spre decizii extreme şi complet iraţionale, implicând riscuri mari.
Astfel, se manifestă polarizarea colectivă, explicată de cercetători prin diluarea responsabilităţii în situaţia de grup. Regimul Iliescu văzuse efectele acestui fenomen în cadrul tulburărilor din ianuarie şi februarie 1990, astfel că ne putem explica de ce a avut nevoie de colectivităţi anonime pentru a spulbera orice opoziţie.
A fost vorba de o stare de spirit moştenită care implica, pentru noul preşedinte ales pe 20 mai 1990, o recunoaştere din partea simbolului clasei muncitoare (recunoscută prin curajul înfruntării lui Nicolae Ceauşescu în 1977)? Minerii reprezentau o categorie profesională emblematică a muncii brute, înfruntând cu eroism natura şi a cărei rezultate se calculau în tone.
De altfel, minerii au avut, concursul unei alte instituţii semimilitarizate (C.F.R), mari tradiţii în ilegalismul comunist. În 1990, ambele au avut beneficii de pe urma noului regim politic. Totuşi, utilizând metoda epilogului, putem afirma că cele două categorii profesionale s-au adaptat cel mai greu la economia de piaţă. Astfel, ei au simţit cel mai acut nevoia unui nou tătuc, care să-i apere de sperietorile lumii noi.
Deci, putem vorbi de un parteneriat mineri regimul Iliescu, cu avantaje de ambele părţi, dar contrare idealurilor revoluţiei. Simbolurile răului pentru mineri erau unele moştenite din vechiul regim precum străinii din Occident, blugii, dolarii, cărora li s-a adăugat apelativul de falşi, maşinile de scris şi speculanţii. Evident, au funcţionat şi noile pericolele de moment precum inflaţia sau privatizările, în seama cărora era pusă scăderea puterii de cumpărare a leului şi diminuarea veniturilor.
Iată doar câteva din mecanismele prin care regimul Iliescu a manipulat, utilizând într-un mod denaturat principiul reciprocităţii şi câteva dintre cele mai importante percepte care stau la baza ţesăturii sociale.
"Minerii reprezentau o categorie profesională emblematică a muncii brute, înfruntând cu eroism natura şi a cărei rezultate se calculau în tone. De altfel, minerii au avut, concursul unei alte instituţii semimilitarizate (C.F.R.), mari tradiţii în ilegalismul comunist", SORIN IONIŢĂ, cercetător-asociat IICCMER
Citiţi şi:
România anului ’90, un caz de tranziţie ratată
Asasinarea speranţei: Reflecţii despre mineriade Mineriadele anului 1990, democraţia sub bâte
Remember 1990: un argument Cronologia violenţelor
Reţeta violenţei: ura, frica, minciuna
Piaţa Universităţii - Zona zero a solidarităţii
Horia-Roman Patapievici: Revendicarea esenţială a Pieţei era o ordine bazată pe libertate
Figurile Mineriadei aflate pe baricada guvernamentală
Victime fără vină: Elevi, cofetari, matematicieni
Dezbatere publică: “Mineriadele între violenţa stradală şi rezistenţa civică”
Omul din subterană: un memento cinematografic
Marş cu panseluţe şi dulceaţă, spre casa lui Ion Iliescu
Dezbatere EVZ: „De ce ați ales exilul după Mineriadă