Două veterane ale Crucii Roşii vorbesc despre dramele neştiute ale unui conflict vechi de cinci decenii, dus pe linia fragilă care separa comunismul de lumea liberă. Ieri, evz.ro v-a oferit povestea Elenei Zeleniuc, plecată cu prima echipă de români trimişi în iadul coreean să asigure asistenţa medicală “supuşilor” lui Kim Ir Sen. Astăzi, puteţi citi istoriile Ioanei Cruceanu, asistenta ajunsă în peninsula asiatică alături de cea de-a treia echipă sanitară românească trimisă în zonă în anii conflictului. Amintirile sunt tulburătoare şi descriu o aventură puţin ştiută – cea a românilor care au cusut rănile unui război de neînţeles, în Coreea anilor ’50.
În ziua când s-a decis să plece în războiul altora, Ioana Cruceanu s-a gândit aşa, cu o naivitate seducătoare: “Am cinci fraţi, n-o să plec niciodată nicăieri cu situaţia mea materială. De ce să nu văd şi eu lumea?”.
“Turistă” în Coreea, într-o perioadă în care conflictul atinsese cote maxime. Dar mai ales voluntară a Crucii Roşii, dispusă să renunţe la normalitate pentru a trăi printre obuze, la mijlocul unor suferinţe de neimaginat.
Plicul cu o cruce mare, roşie, pe el
De fapt, pentru Ioana Cruceanu, povestea începe mult mai devreme, dintr-un sat ardelean şi de la o pagină de ziar care anunţa la mijlocul anilor ’40 organizarea unui concurs pentru Şcoala de surori profesioniste a Crucii Roşii din Bucureşti. A dat examenul şi s-a întors acasă. A urmat aşteptarea şi apoi, ca din senin, într-o zi a venit poştaşul cu un plic.
“Ţin minte şi acum, eram în curte şi meliţam nişte cânepă, când am primit scrisoarea. Eram anunţată că trebuie să mă duc la croitoreasă să-mi iau măsuri pentru uniformă. Fusesem admisă”. Anii au trecut, Ioana a terminat cursul de doi ani, a lucrat la Bolintinu din Deal într-o casă de naşteri, dar istoria n-a mai avut răbdare.
Regele a plecat, naţionalizările au venit, iar doamna Cruceanu a ajuns într-o policlinică din Bucureşti. Nimic n-a fost însă întâmplător: “Au venit la noi să-şi facă analizele primele două echipe care fuseseră în Coreea. Văzând acolo că unele din colegele mele au făcut asta, m-am întrebat de ce n-aş pleca şi eu. Aveam cinci fraţi, n-aş fi plecat nicăieri niciodată cu situaţia mea materială. Aşa că mi-am zis că mă duc acolo, am grijă de bolnavi şi văd şi lumea”.
Înainte de bombardamente, un ceai în Transsiberian
A stat în cantonament o lună de zile ca să se pregătească. Apoi, echipa a plecat cu avionul până la Moscova şi de acolo, pe Transsiberian, prin nesfârşita stepă rusească. Era noiembrie, frig, iar ruşii serveau “îngheţată” pe post de ceai. În China, românii au primit câte o plasă cu mandarine. “Le-am mâncat pe toate”, recunoaşte cu nedisimulată candoare Ioana Cruceanu.
Frontul era însă tot mai aproape. Când au ajuns la graniţa coreeană, românilor li s-a făcut un instructaj sumar. Au aflat că din acel moment nu mai au nume: “Eu nu mai eram Cruceanu, ci numărul 13. Le era foarte frică de spionaj”. Prima dată, au stat lângă Phenian, într-un sat.
“Am ajuns acolo într-un camion deschis, fără prelată, pentru a vedea dacă vin avioane. Ideea era ca noi, imediat ce vedem ceva, să fugim şi să ne ascundem”, îşi aminteşte veterana de Cruce Roşie. Apoi, a venit iadul, în primul spital din spatele frontului. Ioana Cruceanu a lucrat la radiologie.
“Nu aveam o clădire propriu-zisă, ci un buncăr, construit sub deal, a cărui intrare era acoperită cu pini. Dimineaţa, dacă te trezeai, vedeai fumul ieşind ca din pământ, de sub aceste dealuri”. Liniştea nu dura însă mult, pentru că începeau bombardamentele. Unele după altele, ca într-un lanţ nesfârşit: “Tot nisipul ne venea în cap, trebuia să curăţăm apoi toate materialele. Uneori se lua curentul şi pentru a reporni generatorul trebuia să încălzim bujiile în cărbuni încinşi”.
Elena Zeleniuc si Ioana Cruceanu (dreapta)
“Foarte patrioţi şi muncitori coreenii, dar îndoctrinaţi. La Ambasada română din Phenian era un şofer angajat şi de ziua lui i-au făcut cadou un palton. La un moment dat, un om de la ambasadă s-a dus la el în garaj şi i-a găsit paltonul exact aşa cum îl primise, pe umeraş, nedespachetat. Când l-a întrebat de ce nu l-a purtat, el a zis că 'dacă eu îl iau acasă, cine mă vede cu el îmi zice că v-am divulgat secrete şi m-aţi plătit'"
Ioana Cruceanu, soră medicală în războiul din Coreea
INSTANTANEE
“Andrei s-a apucat de fumat”
Ioana Cruceanu are o mie de amintiri de pe frontul coreean, suficiente pentru a scrie scenarii de coşmar. Bolnavi fără mandibule sau fără membre aduşi în care trase de boi, zgomotul bombardierelor americane, fetiţe îmbrăcate militar sau apa de băut păstrată în butoaie care lăsa, mereu, câte două degete de mâl pe fund.
“Din ţară ni s-au trimis panouri, făcute la Reghin, pentru a ne construi spitale de campanie. Condiţiile oferite acolo erau foarte grele. Ne-au ajutat să ridicăm aceste barăci oamenii din sat, cărora le mai ofeream mâncare. Când s-au finalizat aceste construcţii aproape subterane, pentru că acoperişul lor era la nivelul solului, am aruncat deasupra liane şi verdeaţă, ca să nu fim reperaţi în caz de bombardament”.
În camere stăteau câte patru, pe jos era numai pământ, iar încălzirea se făcea în nişte butoaie în care se băgau cărbuni şi puţine lemne. Dimineaţa, toată lumea avea negru la nări, de la fum. “A fost acolo cu noi şi o doctoriţă, Horvath, care îşi lăsase copilul de 10 luni acasă. Într-o zi a primit nişte fotografii de acasă, cu băieţelul ei ţinând o scobitoare în gură. Pe spate era o explicaţie – “Andrei s-a apucat, între timp, de fumat!”.
În Coreea, la capătul lumii, la mijlocul unui război care mutila zilnic trupuri şi destine, câţiva români au râs cu poftă în acea zi. România era la mii de kilometri distanţă şi orele treceau altfel în proximitatea morţii.
“Foloseam în Coreea un tratament local, un fel de praf care era pus pe rănile deschise şi apoi aplicat bandaj. Din praful acela ieşeau nişte viermi care “sugeau” toată infecţia şi închideau practic rana. După vreo două săptămâni, bandajul era scos şi problema rezolvată” Ioana Cruceanu, soră medicală în războiul din Coreea
“Am văzut coreeni ducându-se cu câinele la abator. Nouă ne era aşa frică să nu mâncăm vreo prostie, încât mergeam la graniţa cu China să aducem alimente. Aveam un translator, Herman, care ne intermedia dialogul” Ioana Cruceanu, soră medicală în războiul din Coreea
DIN NOU, ACASĂ
Un radio şi un aragaz cu două ochiuri
Pentru mult timp, aventura coreeană a lăsat urme. Întoarsă acasă, Ioanei Cruceanu i s-a întâmplat, de multe ori, să aprindă lumina şi să se gândească cu groază că a uitat să tragă jaluzelele. În nordul coreean, lumina era ca un magnet pentru obuze. Veterana reţine însă şi multe momente frumoase. Mai ales la întoarcerea spre casă, pe ruta inversă a Transsiberianului.
De data asta era cald şi vară, iar românii “veneau cu pacea”, după cum îi place doamnei Cruceanu să spună. Exact la plecarea lor, se anunţase semnarea armistiţiului în Coreea. Echipa românilor ştia însă ce orori lăsase în spate.
Ultima imagine rămâne la Moscova, unde românii s-au aruncat în braţele Cassandrei consumeriste. După un an petrecut pe front, venise vremea decontului şi a micilor cadouri. Era 1953, iar medicii şi asistentele din echipa a treia voiau să cheltuiască banii din diurnă. Ioana Cruceanu şi-a cumpărat un radio şi un aragaz cu două ochiuri.
Cu sufertaşul, la psihiatrie
Finalul e fără tuşe triumfaliste şi fără eroi. Viaţa şi-a urmat cursul, cu bune şi cu rele. România i-a pregătit chiar o surpriză tragică Ioanei Cruceanu. “La un moment dat, însărcinată fiind, am fost anunţată că sunt disponibilizată pentru că se făceau restructurări. Am suferit foarte mult şi la trei zile distanţă, am născut “forţat”, la 7 luni. Erau gemeni, dar unul dintre ei a murit. După ce-am născut, m-au chemat înapoi. Aşa a fost să fie. Remus s-a prăpădit, Romulus a trăit”, ne spune fără patimă şi resentimente veterana Crucii Roşii.
“A făcut muzica, Conservatorul, deşi noi voiam altceva pentru el. A zis însă soţul meu ‘decât să ducem sufertaşul la psihiatrie, mai bine îl lăsăm’”. Băiatul care a supravieţuit este astăzi în America, unde a fost chiar şi doamna Cruceanu, printr-o întorsătură ciudată a destinului.
Puse în paralel, pozele alb-negru cu asistenta Ioana, mai tânără cu aproape şase decenii şi voluntară în Nordul comunist, şi cele color cu doamna Cruceanu, o legendă românească a Crucii Roşii surprinsă pe străzile din Washington, vorbesc de la sine despre destinele, speranţele şi nebuloasele unei lumi pe care am putea s-o ducem, cu sufertaşul, la psihiatrie.
“În echipa noastră era şi doctorul Moscopol, văr cu Beligan. La întoarcere, când am intrat în China, am văzut un chinez stând pe vine. Doctorul zice: “Şi-n China cum am intrat / Cum am fost întâmpinat? Am văzut nişte cămile/ Şi-un chinez stătea pe vine” Ioana Cruceanu, soră medicală în războiul din Coreea
AMINTIRI NEGRE
“Cu fierăstrăul le-am amputat piciorul”
Maria Vişoiu şi Aneta Neculau sunt alte doamne speciale din istoria Societăţii Naţionale a Crucii Roşii. La 84 de ani, Maria Vişoiu e veterană a celui de-Al Doilea Război Mondial, unde a fost “nu rănită, ci ciuruită!”. Explică simplu: “Când a fost cu mobilizările, am fost prima chemată. Aveam şi un fel de-a fi, niciodată n-am zis nu. Mă lăsa un doctor de obosită şi mă lua următorul de odihnită”.
Doamna Maria a fost peste tot în timpul războiului, la Craiova, la Constanţa, la Sibiu. S-a “plimbat” chiar şi cu un tren sanitar, încercând să închidă rănile unei Românii rupte la mijlocul marilor interese ale conflictului global. În război, asistenta a îngrijit pacienţi cărora “cu fierăstrăul din curte le-am amputat piciorul, dezinfectând doar cu iod. Unii trăiesc şi acum. Niculae Marţîncu, din Fălticeni, îmi mai scrie din când în când, întrebându-mă cum mă simt…”.
Deşi nu a regretat niciodată ajutorul umanitar pe care l-a acordat o viaţă, Maria Vişoiu încearcă să uite ororile pe care le-a văzut şi trăit: “Nu prea mă mai uit pe fotografii, am avut o viaţă aşa de grea încât nu mai vreau să mă încarc negativ”.
Aneta Neculau este cea de-a treia româncă în viaţă care a fost răsplătită cu “Florence Nightingale”, cea mai înaltă distincţie a Crucii Roşii la nivel global. 25 de ani a făcut voluntariat, trăind o viaţă dublă. În timpul zilei - supraveghetoare la Direcţia de Telecomunicaţii din Capitală, după program - voluntară.
La cutremurul din 1977 a umblat printre blocuri dărâmate, dând primul ajutor. Mai târziu, în anii ’80, a ajuns dirigintă de curs a Crucii Roşii la Spitalul Militar. Deşi aproape octogenară, doamna Neculau nu se opreşte nici astăzi: “Mai am activitate doar cu copiii din faţa blocului. ‘Tanti, mă doare aici’, le mai dau un pansament…”.
TRASEU
Crucea Roşie, de la propagandă la Mihaela Geoană
Crucea Roşie, cu fondul său umanitar, a fost în timpul regimului comunist, un bun mijloc de propagandă. Întrecerile între ”sanitarii pricepuţi” nu lipseau din nicio instituţie, fiecare ”om nou”, multilateral-dezvoltat, fiind obligat să ştie să acorde primul ajutor. Trecutul de dinainte de comunism e curat, pătat doar de sângele miilor de voluntari care au murit pe fronturile celor două războaie mondiale.
După Revoluție, Societatea Naţională a Crucii Roşii (cu o istorie care începe demult, în 1876) a traversat o perioadă de incertitudini, dar şi de revenire ”la scopurile originare”, dezbrăcând haina ideologică roşie, care i se aşezase, forţat, pe umeri. În prezent, Crucea Roşie Română e condusă de Mihaela Geoană, soţia PSD-istului Mircea Geoană, preşedintele Senatului.
Recomandările noastre
