Cristian Zărescu, reporter special al Realităţii TV, şi Laurenţiu Rădulescu, reporterul special al Antenei 1, povestesc cum e viaţa de ziarist într-o zonă „fierbinte“: Fâşia Gaza.
Transmit ştiri din cele mai încinse colţuri ale lumii, sunt în orice moment posibili candidaţi ai nenorocirii, grozăviile la care sunt martori în teatrele de război îi marchează, poate, pe viaţă. Reporterii de război au un statut aparte, se acoperă de glorie mai repede decât colegii rămaşi la vatră, dar se supun unor riscuri greu de imaginat. De ce o fac totuşi? Ei spun că de dragul unei profesii exceţionale.
Recentul conflict din Fâşia Gaza i-a trimis literalmente în bătaia bombelor pe Cristian Zărescu, reporterul Realităţii, şi pe Laurenţiu Rădulescu, reporter al Antenei 1. Cei doi ne-au împărtăşit, chiar din miezul evenimentelor, câte ceva din experienţele şi trăirile lor. Nu se erijează în comentatori ai conflictului şi nu se situează de o parte sau de cealaltă a baricadei. Până la urmă, victimele inocente, de ambele părţi, nasc un duşman comun al combatanţilor şi al martorilor: războiul.
Cu tâmpla pe rachetă
„Zona în care suntem noi este, fără îndoială, cea mai periculoasă de pe pământ. Rachetele îţi zboară pe la cap o dată la 30 de minute. Practic, din jumătate în jumătate de oră trebuie să coborâm în buncărul de la subsol, dacă suntem într-o clădire, sau să ne culcăm pe burtă, cu mâinile la cap, dacă suntem pe stradă“, spune Cristian.
Laurenţiu afirmă că surprinderea imprevizibilului în direct i se potriveşte. „Sau, dacă nu mi se potriveşte, vreau să mi se potrivească. În Israel, de exemplu, ni s-a spus că, dacă alarma de bombardament sună în timpul directului, trebuie să lăsăm totul baltă şi să ne ascundem. S-a întâmplat, iar momentele în care eşti în direct şi poţi descrie ce se întâmplă acolo cred că sunt unice“.
Mult sânge rece
Directul este dificil şi pe stradă, în condiţii normale de transmisie, darămite când lângă tine explodează bombe. În ciuda fundalului sonor, al piesajului dezolant şi al fricii care poate bloca şi pe cei mai curajoşi dintre oameni, reporterul de război trebuie să-şi păstreze sângele rece şi coerenţa în faţa camerei. Mai mult, el trebuie să fie capabil să-şi coordoneze echipa, alcătuită, în asemenea situaţii, de cameraman şi, pentru cei mai norocoşi, şofer.
„Trebuie să te descurci. Nu ştiu cum, sincer, dar trebuie să găseşti o soluţie. De câteva ori, rachetele lansate de Hamas au aterizat la 50-60 de metri de noi, chiar în momentul în care transmiteam. Nu am reacţionat în niciun fel, doar i-am spus colegului meu, Dan, să plece cu cadrul de pe mine şi să filmeze fumul degajat de rachetă. Acestea sunt într-adevăr transmisii mai speciale, dar trebuie să le facem, nu?“, adaugă Cristian.
Ultima experienţă de război trăită din plin de amândoi, pe propria lor piele, a fost episodul invadării Georgiei de către ruşi, în august 2008.
În Georgia, sub ploaia de gloanţe
Tineţi minte, probabil, momentul aiuritor, cu atacul deschis asupra ziariştilor, în care un jurnalist străin a fost împuşcat în cap. Din fericire, rana nu i-a pus viaţa în pericol.
Şi Laurenţiu a avut parte de o primire similară în Georgia. „Acolo am trăit pentru prima dată acea teamă de focurile de armă. Se trăgea în direcţia noastră, într-un loc în care eram adunaţi poate mai bine de 50 de jurnalişti. A fost ca la un cros. După primul foc de armă, am început cu toţii să fugim cu camerele în REC (înregistrând). Cred că fiecare spera atunci să nu fie el ţinta. Din fericire, nici unul dintre noi nu a păţit nimic“, relatează Laurenţiu.
De cele mai multe ori, deplasarea în teatre de război presupune şi metamorfozarea din jurnalist în ceva mai mult. Devii responsabil de viaţa oamenilor din echipă.
„Nu există reguli, trebuie să iei toate deciziile cele mai bune pentru a rămâne în viaţă. Contează cu ce maşină mergi, unde dormi, ce drum foloseşti. Fiecare decizie greşită te poate costa viaţa, atât pe tine, cât şi pe colegul tău. Când ajungi în astfel de locuri nu prea mai eşti jurnalist. Eşti mai mult administrator al echipei. Trebuie să te ocupi de transport, cazare, masă, translatori etc. Sunt multe probleme, pe care în ţară, la o filmare normală, nu le ai“, spune Cristian.
„Mama, săraca, suferă cel mai mult“
Emoţional, mai afectaţi în perioada misiunilor sunt membrii familiilor reporterilor. Adrenalina, concentrarea, ritmul trepidant pot inhiba, în timp, gândurile negre ale jurnaliştilor plecaţi la război, dar familiile lor stau permanent cu teama că oricând se poate întâmpla o tragedie. În cazul lui Cristian, „mama, săraca, suferă cel mai mult. Soţie nu am, iar fratele mă înţelege“, adaugă el. Laurenţiu are şi el propriile „negocieri“ cu părinţii. „De fiecare dată când trebuie să plec în astfel de locuri ştiu că, imediat după ce îmi anunţ părinţii, urmează cele cinci minute în care eu trebuie să tac. Apoi trebuie să le repet că o să am grijă de mine. Am noroc de oameni care mă susţin. Familie, prietenă, colegi de muncă“.
Cristian Zărescu
A lucrat la Prima TV şi Antena 1. În prezent este reporter special al Realităţii TV. Este corespondent special de 3 ani. A transmis din mijlocul unor catastrofe naturale (tsunami, cutremure, ciclonul din Myanmar). Conflictul din Fâşia Gaza este cel de-al doilea război la care participă, după cel din Georgia, din vara lui 2008.
Laurenţiu Rădulescu
Din 2006 lucrează ca reporter la Antena 1 Bucureşti, după ce un an a lucrat pentru Antena 1 Braşov. În perioada 2000- 2005 a fost reporter Mix TV Braşov, corespondent B1, corespondent Realitatea TV Braşov, reporter Radio Braşov. A fost corespondent de război în Georgia, în 2008, şi corespondent în criza ostaticilor din Egipt (2008).
INTERVIU RAPID
EVZ TV: Care este atmosfera în tabăra corespondenţilor, cum relaţionaţi cu ziariştii străini, ce mâncaţi, cum vă petreceţi serile, cât de devreme vă treziţi? Cristian: Vorbim cu colegii străini destul de puţin, doar când este nevoie. Dormim la un hotel unde suntem doar noi şi recepţionerii. Ce mâncăm? Dimineaţa avem nişte crenvurşti pe care trebuie să îi fierbem fără să avem aragaz. Colegul Dan a venit cu o idee: a tăiat cutia de bere, a luat apa fiartă de la dozatorul de ceai şi a băgat acolo crenvurştii. După 10 minute erau fierţi. Mâncăm în general ceea ce reuşim să cumpărăm de la puţinele magazine deschise în zonă. Muncim de la 6.30 şi până seara la 20.00, în funcţie de evenimente.
Laurenţiu: E destul de relativ programul de muncă. Sunt dimineţi în care te trezeau alarmele de bombardament, iar orele nu le alegem noi, evident. Urmau alte 12 ore de teren, live-uri. Iar dacă bombardamentele continuau, nu mai număram orele. Pe de altă parte, ai ce învăţa atunci când lângă tine sunt colegi de la CNN, Sky News, BBC şi mulţi alţii. Ne înţelegem perfect, într-o engleză pe care mai toată lumea o stăpâneşte. Nu vezi ura şi neînţelegerile pe care le surprinzi, uneori, pe teren, în România.
Mai există concurenţă între televiziuni acolo? Cristian: Concurenţă există tot timpul. Şi prietenii, dar nu atât de puternice. Poate doar cu colegii din România, pe care îi mai vezi şi în ţară.
Laurenţiu: Concurenţă există, desigur. Fără ea nu te-ai putea perfecţiona. Dar în acelaşi timp există şi o solidaritate pe care numai în astfel de zone o vezi.
Cum de aţi ajuns reporteri de război? Cristian: Nu ştiu cum, şefii mei au avut încredere în mine şi m-au trimis în diferite locuri. E ceva ciudat în meseria asta: de fiecare dată noi ne străduim să ajungem în locuri de unde oamenii se chinuiesc să fugă.
Laurenţiu: De când sunt în presă am lucrat pe domenii de eveniment. Când am venit la Antena 1 Braşov am avut un şef de secţie de la care am avut ce învăţa. Aşa a apărut şi pasiunea pentru această ramură a reporterilor. Adrenalina sigur nu lipseşte niciodată.
Câţi oameni sunt în echipă? Cristian: De fiecare dată când plecăm în astfel de locuri suntem doi oameni. Eu şi cameramanul. Şoferul îl închiriem din fiecare loc în care ajungem.
Laurenţiu: Eu şi Alex (cameramanul) suntem doar oamenii de teren. Avem în spate oameni care ne ajută cu informaţii atunci când nu le putem afla, avem redactori care le expun, avem producători care aduc tot ceea ce facem noi pe teren într-o formă finală. Toţi aceşti oameni sunt echipa care a transmis de la graniţa cu Gaza.
Ororile războaielor, catastrofelor lasă amintiri greu de şters... Cristian: Nu am coşmaruri, nu am timp să mă las impresionat. Am fost în oraşe în care a murit 70% din populaţie. În astfel de cazuri trebuie să te apuci de treabă imediat şi să ai grijă să supravieţuieşti.
Laurenţiu: Coşmaruri cred că au oamenii care trăiesc astfel de experienţe. Oamenii ale căror case sunt bombardate, oameni ai căror copii le mor în braţe. Persoane nevinovate care se trezesc pe stradă, fără să aibă nimic de-a face cu războiul. Noi nu putem decât să încercăm să arătăm exact ceea ce se întâmplă. Şi, pe cât posibil, să nu ne lăsăm „atinşi“...