Problema calatoriilor lungi spre alte planete sau chiar si galaxii ar putea fi rezolvata prin hibernarea astronautilor. Medicina spatiala, o noua disciplina, studiaza aceasta metoda, in ideea de a o propune pentru calatorii cu echipaje umane spre Marte.
Anul acesta se implinesc 50 de ani de la primul pas facut de un om pe Luna. Pe 21 iulie 1969 Neil Armstong a pasit pe Luna, pronuntand famoasa fraza „ Un pas mic pentru om, un salt uriaş pentru umanitate”; modulul lunar care i-a dus pe Armstrong si Buzza Aldrin pe Luna a ramas acolo circa 21 si intreaga misiune, de la lansare pana la reintoarcerea pe Terra, calatoria a durat aproximativ 9 zile.
12 astronauti au pasit pe suprafata Lunii, ultimii fiind Eugen Cernan si Harrison Schmitt, in cadrul misiunii Apollo 17 in decembrie 1972.
De atunci nu au mai fost misiuni pe Luna cu echipaje umane. Intre timp, agentiile spatiale au devenit mai ambitioase, dorind sa trimita echipaje umane pe planeta Rosie: Marte.
Marte insa este mult mai indepartata de noi decat Luna. Pana la Luna sunt circa 380.000 km; pana pe Marte 54.9 milioane de km (in momentul in care Marte este la distanta cea mai mica fata de noi). Rezulta deci ca o misiune spre Marte cu tehnologia actuala ar dura luni de zile. Pe langa pericolul iminent al unei astfel de aventuri legat de tehnologia folosita, exista o serie de alte probleme care trebuie luate in considerare, precum efectele daunatoare ale radiatiei cosmice asupra organismului sau cele ale lipsei de gravitatie (microgravitatie de fapt) in spatiu.
In aceste conditii o posibila solutie a mai multor probleme ar putea fi hibernarea astronautilor, pe perioade de circa 14-30 de zile, in timpul calatoriei. Ideea este de a adormi astronautii, intr-un fel de capsule asemanatare celor care apar in diverse filme, precum Passengers, din 2016, si de a scadea temperatura corporala a acestora de la circa 36-37 C (temperatura normala) la 5 C. In aceste conditii metabolismul se reduce su 70% si in plus cei hibernati nu au nevoie sa manance, iar eventualele conflicte generate de statul prea mult impeuna intr-un spatiu foarte limitat sunt puternic reduse. Ideea este deci de a alterna perioade de hibernare cu perioade de circa 2 zile de stare normala, intrucat se pare ca organismul nu rezista (cel putin acesta este rezultatul studiilor actuale) mai mult de 14-30 de zile la 5 C. Hiberarea exista deja in natura – ursii hiberneaza, reusind in acest fel sa supravietuiasca chiar si in iernile cele mai dure, economisind multa energie.
Pentru a efectua acest tip de studii NASA a finantat un proiect al companiei SpaceWorks din Atlanta.
O eventuala hibernare ar avea un ulterior avantaj: capsula de hibernare ar putea fi construita din materiale care absorb radiatia cosmica, adica particule care provin din Univers si dauneaza organismul, pin interactiuni cu atomii si moleculele din ADN. Pe Pamant suntem potejati de aceasta radiatie de catre atmosfera terestra care asoarbe mare parte din aceste radiatii.
Calatoriile spatiale prezinta si alte pericole: s-a constatat ca celulele organismului sufera diverse modificari in spatiu, datorita absentei gravitatiei. Un experiment de acest gen a fost efectuat la bordul statiei spatiale internationale (ISS), unde au fost duse 5 milioane de celule umane care se gasesc in jurul vaselor de sange. S-a constatat ca aceste celule si-au schimbat forma, devenind mult mai putin performante. Lipsa unui camp gravitational precum cel terestru intr-o calatorie lunga in spatiu are efecte dramatice asupra sistemuui osos si al musculaturii, asupra coloanei vertebrale si a circulatiei sangelui.
Sunt deci inca multe aspecte de studiat inainte de o lunga calatorie in spatiu, insa printre solutiile posibile se numara la loc de cinste hibernarea, care face astfel incat cei care adorm sa se trezeasca dupa multe zile ca si cum timpul nu ar fi trecut, poate insa pe o alta planeta sau, intr-un viitor mai indepartat, intr-o alta galaxie.
Articol scris de Cătălina Oana Curceanu, prim cercetător în domeniul fizicii particulelor elementare şi al fizicii nucleare, Laboratori Nazionali di Frascati, Istituto Nazionale di Fisica Nucleare (Roma, Italia) şi colaborator al Scientia.ro