Celebrul actor a explicat pentru EVZ de ce i-a fost greu când personajul lui trebuia să fie agresiv cu prostituate şi care sunt diferenţele culturale dintre români şi britanici pe care le-a descoperit lucrând la "Closer to the Moon", de Nae Caranfil.
Până la începutul lui noiembrie, Nae Caranfil lucrează la filmul "Closer to the Moon", despre marele jaf din 1959 de la Banca Naţională. Mai precis, despre grupul compus din patru bărbaţi şi o femeie care au fost acuzaţi că sub ameninţarea armelor, ziua în amiaza mare, în plin Bucureşti, au jefuit o maşină a Băncii Naţionale a României, furând un milion şase sute de mii de lei. Au fost prinşi, judecaţi, dar înainte de a fi executaţi, au fost obligaţi să îşi joace propriile roluri în filmul de propagandă "Reconstituirea". În rolurile principale, două staruri de listă A: Vera Farmiga şi Mark Strong.
Actorul a recunoscut pentru EVZ că nu cunoştea cazul jafului de la Banca naţională înainte de a fi co-optat la acest proiect. "Habar n-aveam de el. Dar, după ce mi s-a trimis scenariul şi l-am întâlnit pe Nae (Caranfil - n.r.), nu mi-am putut scoate din minte acest caz. A fost ciudat. Chiar înainte să fiu co-optat şi să accept rolul, nu mă puteam abţine să nu le spun oamenilor povestea. Pe măsură ce le-o spuneam mai des, mă gândeam mai mult la ea şi pe măsură ce mă gândeam mai mult la ea, mă intriga şi mai mult. În cele din urmă a trebuit pur şi simplu să mă implic în «Closer to the Moon»", explică Strong.
Nu, nu a cerut modificări în ce priveşte partitura lui. "Nae e foarte limpede când vine vorba de ceea ce a scris, de motivul pentru care a scris astfel şi de modul în care e construit filmul. Cred că din cauza faptului că lucrează de mult la acest film (scenariul a fost scris în vara lui 2004, potrivit declaraţiilor regizorului - n.r.) are o idee foarte clară despre ce vrea să obţină. Aşa că dacă vii cu o idee, ar face bine să fie viabilă şi să aducă o îmbunătăţire evidentă întregului. Desigur, el s-a implicat în acest film timp de ani buni, eu, nu, aşa că sunt perfect pregătit să fac lucrurile cum vrea el, cum le vrea el filmate şi construite. Singurul lucru pe care l-am spus, atunci când am citit prima variantă a scenariului, este că ar trebui trecut prin rescrierea unui vorbitor nativ de engleză, pentru că părea... foarte «tradus». Anumite cuvinte şi structuri ale frazelor nu sunau bine, nu aveau oralitate. Aşa că eu şi Michael (Fitzgerald, producătorul lungmetrajului «Closer to the Moon» - n.r.) l-am dat cuiva care l-a modificat, a făcut ca limbajul să aibă elemente de oralitate şi scenariul ni s-a întors transformat. A fost singura mea sugestie şi oricum aveau de gând să procedeze aşa.
EVZ: Cum v-aţi documentat pentru rolul lui Max Rosenthal?
Mark Strong: Am intrat pe net şi am încercat să găsesc tot ce se putea despre cazul jafului de la Banca naţională. Şi am găsit documentarul "Marele jaf comunist" (de Alexandru Solomon - n.r.), care conţinea imagini din filmul original "Reconstituirea". Este fascinant să îi vezi pe acei oameni în realitate şi să ştii că acel film există. Însă eu nu l-am văzut integral. Documentarul are cel puţin un caracter informativ, dar, altfel, e clar că nimeni nu ştie de ce acei oameni au comis acel jaf.
Aţi trecut de la rolul din filmul "Tinker Tailor Soldier Spy", unde acţiunile personajului dv. au o motivaţie clară, la acesta din "Closer to the Moon", a cărui motivaţie este ambiguă. Cum a fost?
Păi, cred că trebuie să îţi creezi o motivaţie. Ce a încercat Nae să facă cu acest scenariu a fost să îşi imagineze ce i-a determinat pe acei oameni să facă ceea ce au făcut. La fel am procedat şi eu cu personajul meu, Max (Rosenthal, cel care care pune la cale jaful - n.r.). Din perspectiva mea, el simte că nu mai are pentru ce trăi. Nimic nu va fi la fel de incitant ca viaţa pe care a avut-o până acum. A fost un partizan care s-a luptat cu naziştii, şeful forţelor de ordine, a avut o viaţă debordantă. Şi, dintr-odată, i se refuză lucruri, este concediat din poliţie, iar evreii nu mai pot face lucrurile pe care le puteau face până atunci din cauza poziţiei lor proeminente în societate. Vrea să părăsească această lume cu un "Bang!", nu cu un scheunat. O altă posibilitate este că aceia care au comis jaful erau pur şi simplu plictisiţi. Minţile le amorţeau. Voiau să creeze un moment pe care oamenii să îl observe, nu atât pentru ei înşişi şi pentru orgoliul lor, cât pentru a crea o rezonanţă politică. Există un discurs al lui Max, cel prin care îi convinge pe ceilalţi să participe la jaf, în care spune: "Dacă, în mijlocul acestui progres şi al acestei abundenţe, imposibilul s-ar petrece, asta mi-ar da realmente de gândit". Eu, personal, cred că vrea să recâştige acea scânteie din viaţa lui şi, pe plan politic, să arate oamenilor că sistemul în care trăiesc nu este atât de perfect cum este făcut să pară. Asta e motivaţia personajului meu.
Dar, pe de altă parte, Max are un copil. Asta nu-l motivează să rămână în viaţă?
Da, şi eu fiind tată, mi-am pus această întrebare. Însă iubita lui a luat copilul şi dusă a fost timp de 10 ani. A fost decizia ei. Max nu s-a implicat în creşterea acelui copil. Se reîntâlnesc când fiul lui e un tânăr deja. Bănuiesc că experienţa lui paternă este să îl includă în jaf. Se preface că îl arestează la şcoală, se joacă împreună. Petrece cu el numai momentele plăcute din experienţa de a fi tată. Dar îl priveşte ca pe un adult, nu îl tratează ca pe un copil şi nu se gândeşte la el însuşi ca tată în sensul tradiţional. Cred că nevoia de a face un sacrificiu politic este mai puternică decât aceea de a-şi vedea copilul crescând. Eu aşa mi-am imaginat.
Gândindu-vă la toţi regizorii cu care aţi lucrat, cu cine l-aţi compara pe Nae Caranfil?
E o întrebare foarte interesantă, pentru că toţi regizorii sunt diferiţi, fiecare are idiosincraziile lui, propria manieră de a lucra. Diferă de la modul în care te întâmpină dimineaţa până la modul în care îţi spun ce vor de la un personaj după sau înainte să filmezi. L-aş compara cu Nae cu István Szabó, dacă trebuie şi trebuie. Ambii sunt est-europeni, se bucură de foarte mult respect în ţările lor natale. Nae e foarte politicos, dar şi foarte concentrat asupra a ceea ce vrea să obţină, iar Istvan e la fel. Crezi că ai de-a face cu un om foarte agreabil, foarte amabil, şi dintr-odată te trezeşti cu "NU! Ceea ce vreau e..." şi începi să îţi spui "Ahaaa, deci aşa stau lucrurile!". Pumnul de fier în mănuşa de catifea. Pentru că ambii ştiu extrem de bine ceea ce vor. Dar, de fapt, regizorii sunt la fel de diferiţi ca şi oamenii care se află întâmplător pe aceeaşi stradă.
Care a fost cea mai dificilă secvenţă pentru dv.?
Cea mai dificilă secvenţă este încă în desfăşurare. E greu să găsesc un echilibru între umorul şi seriozitatea acestui film, între tragedie şi comedie, între întuneric şi lumină. Nu există o linie clară de demarcaţie, uneori se suprapun.
Cum alegeţi scenariile? Contează personajele, amploarea rolului, regizorul sau calitatea scriiturii? Scenariul e de bază. Povestea trebuie să aibă ceva care să te motiveze. Personajul trebuie să îmi lase loc de manevră, trebuie să găsesc ceva ce să pot explora, o faţetă ascunsă a personalităţii lui pe care s-o pot arăta. Regizorul e crucial, pentru că până la urmă filmul este mediul regizorului şi el stă într-o cameră, alege din tot ce s-a filmat şi decide cum să asambleze filmul şi ce muzică să îi pună. Apoi, intră în ecuaţie şi alţi factori: unde se va filma, cât timp va trebui să petrec acolo şi voi fi departe de copiii mei. Şi astea contează. Nu există un motiv pentru care fac un film, ci o listă de motive. Dacă bifez vreo trei - patru de pe ea, înseamnă că proiectul merită luat în considerare. Dar, dacă e să selectez un singur motiv, atunci acela ar fi personajul meu. Dacă nu simţi că poţi să îl apropriezi şi să îl faci interesant, atunci nu prea are vreun sens să faci filmul. Cum ştiţi dacă personajul poate fi apropriat? Mă ghidez după două lucruri. În primul rând, îl scot din poveste şi îmi imaginez ce fel de persoană ar fi. Am compasiune, empatie şi înţelegere pentru el? Dacă l-ai întâlni în gară, ar fi suficient de interesant cât să stau la o cafea cu el? Rezonează cu ceva ce ştii tu? Asta e prima mişcare. Apoi, când vine vorba de filmul propriu-zis... Ţin minte că mi-a spus cineva că un film are cam cinci - şase momente. Când ieşi din cinema, despre ele vorbeşti. "Ce crezi că a vrut regizorul să spună în partea aia în care...", "Nu ţi se pare că partea cu ... a fost fantastică?", "Ai văzut partea în care...?". Dacă faci parte din acele momente, atunci exişti cu adevărat în acel film.
Cât de importantă este experienţa din teatru - pe care o aveţi şi dv, şi Vera Farmiga - pentru un actor care joacă în filme?
Oho, e vitală! Regret că acum sunt atâţia tineri care "sar teatrul din schemă" şi se aruncă direct în televiziune şi film. Pentru că faima vine mai repede şi banii sunt mai mulţi. Mi se pare o lipsă de prevedere. Dacă îţi doreşti o carieră care să se întindă pe 40 de ani, să începi în teatru e mană cerească. Înveţi cum să joci în faţa unui public, ceea ce îţi dă încredere în propriile forţe, piesele sunt mereu inteligente, ceea nu se poate spune despre filme, lucrezi cu o companie, deci înveţi să lucrezi în echipă, cum să ai încredere în alţi actori şi cum să le câştigi încrederea şi vezi în acţiune actori experimentaţi. Să fii actor nu înseamnă să te dai mare sau să crezi că eşti important. Nu, trebuie să înveţi realmente meserie şi să îţi dezvolţi abilităţile.
Ţin minte ceva ce ne-a spus directorul şcolii de teatru pe care am absolvit-o. "Dacă vreunul dintre voi ştie sau vrea să facă altceva, plecaţi acum. Dacă nu e cazul şi vreţi să deveniţi actori, nu vă grăbiţi". Când ai 20 de ani, e minunat să faci teatru, e vârsta ideală, ai ani şi ani înainte. Cel puţin pentru bărbaţi asta e adevărat, pentru femei cred că e mai greu. Ce vorbesc eu aici? Ştiu că e mai greu pentru femei... Dar dacă ai oportunitatea de a lucra în teatru, profită de ea! Până la urmă studiourile apreciază asta. Uită-te la numărul de actori britanici care lucrează la Hollywood! Sunt sigur că asta se întâmplă pentru că suntem profesionişti. Venim la filmări la timp, cu replicile învăţate, mergem încotro ni se spune, şi toate astea vin dinj experienţa în teatru. Nu ne batem capul cu "method acting" şi alte prostii.
Care e teritoriul în care vă simţiţi cel mai bine când lucraţi la un film? E bizar. Ador să filmez la Londra şi să ştiu că la sfârşitul zilei pot să merg acasă şi să petrec timp cu familia mea. Dar acolo nu poţi munci tot timpul. Cum treci de pragul casei, trebuie să laşi munca afară. Nu pot lucra când copiii mei îmi sunt alături, am doi băieţi foarte tineri. Aici lucrez mult mai uşor. Pentru că termin ziua de filmare, mă întorc la hotel şi pot citi scenariul cât vreau, pot să îmi revăd replicile şi să mă gândesc la scenele pe care le vom filma în curând. Am mult mai multă libertate să lucrez cu minuţiozitate la un film atunci când sunt departe de casă. Dar... când sunt acasă, îmi pot vedea copiii. Mă simt bine şi în Italia, e a doua mea patrie, căci tatăl meu e italian. Sunt multe elemente comune cu România... Spuneaţi într-un interviu că nu le puteţi arăta filme cu dv. fiilor dv, pentru că sunteţi adesea personajul negativ şi sfârşiţi într-o "baie de sânge". Le-aţi arăta însă "Closer to the Moon"? Da, clar, pe acesta li-l pot arăta. Dar când vor mai creşte, pentru că mi se pare prea sofisticat pentru copii. Diferenţa dintre sensibilitatea britanică şi aceea românească, asta a trebuit să înţelegem cu toţii, este una culturală. Acest film este atât de ... "nebritanic"!
În ce sens? Puteţi da câteva exemple? Există o scenă cu prostituate, în care mi s-a cerut să fiu destul de agresiv. Şi eu, ca un bun englez, nu mă simţeam confortabil făcând asta, nu aşa tratezi femeile. Şi toată lumea din jurul meu îmi spunea: "Oho, e foarte amuzant!". "Serios? Nu e pur şi simplu crud?", întrebam eu şi mi se răspundea că nu. La asta mă refer prin diferenţe culturale. Uneori, mi se pare că e ceva sumbru, care trebuie jucat cu multă seriozitate şi Nae îmi spune să joc cu seninătate, mai "sprinţar", să fiu haios. Cred că are de-a face cu elementul de absurd al acestui film. Comunismul în care trăiesc e absurd, iar ei fac tot ce pot să îşi bată joc de el. Chiar când sunt condamnaţi, ei ovaţionează, se bat unul pe altul pe spate şi se bucură. Eu nu puteam să înţeleg şi îl întrebam pe Nae cum de se pot simţi atât de bine nişte oameni care tocmai află că vor fi executaţi. "Trebuie să înţelegi că tot tribunalul e plin de securişti. Niciun civil nu e acolo. De la judecător până la procurori şi avocaţi, toţi fac parte din sistem. Aşa că, procedând aşa, ei îi transmit un «fuck you» sistemului, eo declaraţie politică", mi-a explicat Nae. Noi nu am avut niciodată un regim care să ne oprime în Marea Britanie, pe care să trebuiască să îl evităm şi subminăm.
Vă consideraţi un actor "rentabil" pentru studiouri? Adică dacă eu sunt în distribuţia unui film oamenii vor plăti biletul ca să îl vadă? Poţi număra pe degetele ambelor mâini numărul de actori pentru care un proiect primeşte undă verde. În teatru ai trei categorii: starurile, actorii-muncitori de la mijloc, care constituie un soi de camera motoarelor a unui spectacol, şi începătorii, cei care nu au nicio replică şi cară spadele. În cinema e la fel. La vârf, starurile, foarte puţine. Apoi, un grup de oameni care formează adevărata mână de lucru a filmelor, actori buni, pe care te poţi bizui. Şi, la urmă, nou-veniţii, care ar putea deveni nume mari, dar încă nu ştiu pe ce lume sunt. Eu sunt la mijloc şi îmi place acolo, prefer şi aleg să rămân invizibil, ca să îmi pot trăi viaţa. De fapt, de câţi bani ai cu adevărat nevoie? Prefer să ştiu că sunt invizibil şi să fac muncă de calitate şi să am oportunitatea de a face roluri cât mai variate. Sunt multe punţi pe care le distrugi dacă ajungi la nivelul "movie star". Lucrurile o iau razna şi aş fi fericit să nu ajung vreodată la acel nivel.
E prima dată când veniţi în România? Am mai venit în 1991, cu National Theatre, am jucat timp de o săptămână "Regele Lear" şi "Richard al III-lea", Brian Cox era Richard şi Ian McKellen era Lear. Ion Caramitru ne-a fost gazdă şi ne-a scos în oraş. Pe atunci erau încă urme de împuşcături pe clădiri. S-a schimbat extrem de mult peisajul! Ţin minte că la teatru aveam de ales între două feluri de mâncare - pui şi paste. Nu era nimic altceva. În fiecare zi, acelaşi lucru. Erau magazine cu vitrine în care nu se afla absolut nimic, dar, chiar după colţ, la Intercontinental, puteai să cumperi homar dacă aveai dolari. Era complet dement! <iframe width="633" height="315" src="http://www.youtube.com/embed/ypYCHvS4tb8" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>