Intre o comedie romantica in regia lui John Turturro ("Romance and Cigarettes", 2005), un basm clasic al lui Disney ("Enchanted", 2007) si aparitiile din serialul de televiziune creat de Dennis Leary ("Rescue Me"), Susan Sarandon gaseste timp pentru thrillerul "Secret irezistibil".
Filmul, realizat in 2006, a fost lansat in multe tari direct pe DVD, iar in altele a avut o prezenta limitata in cinematografe. Sarandon joaca rolul lui Sophie Hartley, ilustrator de carti pentru copii, care se muta de la New York in Melbourne, incearca sa se recupereze dupa moartea mamei sale si are o criza de creatie. Toate astea nu o ajuta deloc in relatia cu sotul ei, Craig (Sam Neill).
Pe acest fond sensibil apare Mara (Emily Blunt), senzuala colaboratoare a lui Craig, care trezeste suspiciunile lui Sophie. Dezvoltand o adevarata obsesie paranoica, Sophie o banuieste pe Mara ca vrea sa-i ia sotul, copiii si, in cele din urma, sa-i distruga viata. Motivele Marei descopera insa un secret pe care Sophie se chinuise sa-l ingroape cat mai adanc.
Scris si regizat de australianca Ann Turner, o regizoare care mai are la activ numai trei filme (drama horror „Celia”, „Hammers Over the Anvil”, cu Charlotte Rampling si Russel Crowe, si „Dallas Doll”, o comedie cu Sandra Bernhard), niciunul rasunator, pelicula nu este neaparat irezistibila, dar nu este nicio catastrofa. Si desi Sarandon a lucrat cu Turner cam jumatate de an asupra scenariului, filmul nu reuseste sa fie mai mult decat un thriller oarecare.
De inspirat, se inspira de la maestrul suspansului, Hitchcock - are trimiteri destul de transparente si la „Vertigo”, si la, „Suspiciune”, de exemplu. Iar personajul Marei aminteste de personajul interpretat de Rebecca De Mornay in „Mana care impinge leaganul”. In ciuda stradaniilor sale insa, pelicula lui Turner e mult prea incarcata cu elemente psihologice ingrosate inutil.
Suspansul este declansat de balansul intre cele doua variante de raspuns la intrebarea: sunt intamplarile din viata lui Sophie doar produsul imaginatiei ei inflamate? Confuzia intretinuta de scenariu si de regizoare scapa insa de sub control si devine motivul pentru care filmul esueaza.
Sarandon face o treaba buna, numai ca personalitatea ei puternica o impiedica sa fie total credibila in rolul de femeie cu nervii intinsi, gata sa clacheze. Si, de data aceasta, simpla prezenta a numelui ei pe afis nu garanteaza o experienta cinematografica de exceptie. Neill livreaza, ca de obicei, o partitura echilibrata, fara sa fie iesita din comun.
Blunt, pe care „Diavolul se imbraca de la Prada”, a prins-o mult mai bine, exagereaza pe alocuri, aruncand personajul sau in patetic. Una peste alta, e un thriller care ar fi putut fi mai reusit, dar care nu este lipsit de intensitate - si a suspansului, si a dramatismului. Nu neaparat irezistibil, dar nicio catastrofa.