Străzi din Dresda, Viena, Salzburg, Burgas şi un bulevard din Chişinău îi poartă numele. Este considerată predecesoarea Mariei Callas şi una dintre cele mai mari soprane din toate timpurile.

Maria Cebotari s-a născut pe 10 februarie 1910, la Chişinău, şi a început să cânte de la 4 ani, la biserică. La numai 14 ani, reuşeşte să intre la studiile Conservatorului din Chişinău.

Apoi, în 1926, este descoperită de contele Alexander Virubov, fostul director al Teatrului Artistic din Moscova. Contele căuta o fată care să poată cânta şi în ruseşte şi rămâne fascinat de vocea şi frumuseţea ei, îndrăgostindu-se pe loc. Împreună cu teatrul rus, dă reprezentaţii şi la Bucureşti, după care pleacă la Paris, să joace pe marile scene de acolo.
 
Căsătorie contestată

După ce a ajuns în Franţa, Virubov o cere în căsătorie. Pentru că era minoră, între conte şi părinţii ei a urmat un schimb de scrisori. Părinţii nu-şi dau acordul pentru căsătorie şi ameninţă că vor lua legătura cu poliţia franceză pentru a opri relaţia dintre cei doi.
 
Între timp, tatăl ei moare, iar după o vreme, Maria Cebotari se hotărăşte să se căsătorească cu Virubov. Împreună pleacă la Berlin, unde contele joacă într-un film.

Aici, Maria ia lecţii de muzică, timp de trei luni, de la Oskar Daniel, un profesor foarte bun, la care se ajungea foarte greu. În scurt timp, în vaţă limba germană atât de bine, încât să poată susţine o probă în faţa directorului Operei de Stat din Dresda, dirijorul Fritz Busch.

Impresionat de vocea ei, acesta îi oferă pe loc un contract, iar pe 15 aprilie 1931, Maria debutează cu rolul Mimi în „La Bohème”, de Giacomo Puccini.


POLEMICĂ. Regimul comunist a considerat-o colaboratoare celui de-al treilea Reich
Nu a avut noroc

Piesa a avut un succes enorm, iar interpretarea a fost atât de bună, încât părea că a fost scrisă special pentru ea. Mimi, rolul Mariei Cebotari, se bucură de tinereţe, de începutul fericit al vieţii şi se îndrăgosteşte de Rodolfo.

Apoi, află că este grav bolnavă şi că va muri. Momentul morţii smulge lacrimi şi ropote de aplauze spectatorilor, fiind chemată de mai multe ori în scenă pentru ovaţii.
 
După această piesă, Maria Cebotari s-a bucurat de foarte mare succes şi a colaborat şi cu Opera din Berlin, unde a jucat în „La Bohème” sau „Madame Butterfly”. În scurt timp a devenit cunoscută în toată Europa, jucând în piese de Mozart, Ceaikovski sau Verdi.

În viaţa privată, Maria nu prea a avut noroc. Pentru că nu a mai primit rol în niciun film, soţul ei a început să-şi caute „alinarea” în jocurile de noroc, unde iroseşte banii pe care i-a câştigat Maria.
 

STRĂLUCIRE. Prin vocea sa a reuşit să impresioneze de la vârsta de 4 ani


Neegalată până în zilele noastre

În anul 1936, debutează şi în film, jucând în musicalul „Mädchen in Weiß“ („Fetele în alb“), după care au urmat mai multe filme.
 
În 1937, în timpul turnării filmului „Starke Herzen im Sturm“ îl cunoaşte pe actorul Gustav Diessl, de care se îndrăgosteşte. Divorţeaza de Virubov, care avea problem grave de comportament, şi se căsătoreşte cu Diessl, în acelaşi an.

După aproape zece ani de la căsătorie, în urma a două infarcte, soţul ei moare. Din păcate, la numai un an, moare şi ea de cancer de ficat: pe 9 iunie 1949, la vârsta de numai 39 de ani. A fost înmormântată alături de soţul ei, în cimitirul Döblinger din Viena.

Ca interpretă a lucrărilor lui Mozart şi Strauss a fost neegalată până în zilele noastre. De asemenea, prin rolurile ei în filme, a fost una din cântăreţele cele mai iubite ale generaţiei sale. Până în 1989 nu se putea vorbi despre soprana Maria Cebotari, considerată de regimul comunist ca fiind o colaboraţionistă a celui de-al treilea Reich.

Însă nici dupa 1990, numele ei nu a fost cinstit cum se cuvine în România.

ACTORIE

Continuarea primului film românesc

În 1942, Maria Cebotari joacă în producţia româno-italiană „Odessa în flăcări”, în regia lui Carmine Gallone, film ce se dorea o continuare a superproducţiilor româneşti începute în anul 1912 cu „Independenţa României/Războiul pentru Independenţă”. Filmul avea drept subiect drama refugiaţilor basarabeni.

Premiera a avut loc simultan la Roma şi la Bucureşti. În acelaşi an, filmul a câştigat Marele Premiu de la Veneţia, iar cronicile de specialitate au fost extrem de elogioase.
 
După „eliberarea” ţării de către ruşi, securitatea a dat ordin să fie distruse toate filmele „duşmănoase” făcute în perioada 1940-1944.
 
În 2004, filmul a fost descoperit din întâmplare în arhivele studiourilor Cinecita din Roma.