Autorităţile regale iugoslave, dar şi dictatorul comunist Josep Broz Tito au schimbat harta etnică a regiunii prin măsuri controversate.

Conflictul din Kosovo are rădăcini adânci. Istoriografia sârbă susţine că după 1946, când Josep Broz Tito a acordat statutul de „regiune autonomă“ provinciei Kosovo, sârbii refugiaţi în timpul războiului au fost împiedicaţi să se reîntoarcă. În schimb, din Albania vecină continuau să sosească valurivaluri de emigranţi, atraşi de nivelul de trai mult mai ridicat din Iugoslavia. Ceea ce ar fi influenţat decisiv balanţa etnică şi religioasă a regiunii. „Sârbii nu s-au putut întoarce“

„Între cele două războaie mondiale, sârbii au fost majoritari în Kosovo şi Metohia, ca, după cel de-al Doilea Război Mondial, în care populaţia albaneză a fost în majoritate covârşitoare de partea lui Hitler şi Mussolini, structura etnică a populaţiei din Kosovo şi Metohia, în întregul ei, să fie schimbată radical. Anume, printr-un decret prezidenţial diabolic al lui Tito, celor 250 de mii de sârbi refugiaţi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial le-a fost interzisă întoarcerea la vetrele şi averile lor, Tito, prin politica sa, acceptând ca 250 de mii de albanezi, veniţi din Albania, să rămână în casele şi pe averile sârbilor refugiaţi, unde s-au aşezat abuziv în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În felul acesta, structura etnică a populaţiei în Kosovo şi Metohia s-a schimbat radical“, susţine şi deputatul sârb Slavomir Gvozdenovici. Coloniştii sârbi în Kosovo

Tiberius Puiu, fost expert guvernamental şi unul dintre cei mai redutabili specialişti ai spaţiului ex-iugoslav, susţine în lucrarea „Unele aspecte ale relaţiilor albanezo-iugoslave“ că situaţia este alta decât cea prezentată oficial de istoriografia sârbă: „După 1921, peste 11 mii de familii sârbeşti au fost colonizate în regiunea Kosovo, fiecare familie primind în medie câte 9 hectare (în total peste 100 de mii de hectare au fost împărţite coloniştilor sârbi). Unii dintre aceşti colonişti au plecat după un scurt timp din regiune, din cauza mediului potrivnic sau a condiţiilor de viaţă prea dure. După ani, propaganda sârbească va face mare caz de faptul că aceşti colonişti au părăsit regiunea Kosovo. Se aprecia că ei au fost alungaţi de către majoritarii albanezi, dar se uita de misiunea lor colonizatoare în zonă. În total, în perioada dintre cele două războaie mondiale, pe teritoriul de astăzi al provinciei Kosova (Kosovo) au fost colonizaţi peste 60.000 de sârbi din diferite regiuni ale Serbiei. În anul 1941, când teritoriul a fost alipit Albaniei, cea mai mare parte a acestora s-a refugiat în alte regiuni ale Iugoslaviei. În anul 1945, printre altele şi pentru a împiedica unele răzbunări şi fricţiuni cu această populaţie şi cea autohtonă albaneză, noul guvern comunist iugoslav a interzis revenirea acestora în regiunea Kosova. În anul 1989, în cadrul campaniei naţionaliste sârbeşti, această întâmplare a fost folosită pentru a demonstra „persecuţiile la care au fost supuşi sârbii în timpul domniei lui Tito. În realitate, măsura a avut caracter temporar, la scurt timp după adoptarea ei având loc o revizuire a măsurilor agrare şi coloniale dinainte de război. Imediat după aceea, tot în 1989, naţionaliştii sârbi au ridicat problema coloniştilor sârbi din Macedonia, cărora, de asemenea, li s-a interzis după 1946 întoarcerea în Macedonia, de unde fugiseră în momentul în care acest teritoriu fusese alipit Bulgariei. Este interesant faptul că - scrie Tiberius Puiu - aceste acţiuni ale lui Tito, care corectau într-un fel unele nedreptăţi făcute în perioada Iugoslaviei regale, au putut fi interpretate ca acţiuni antisârbeşti“. Deputat asasin împroprietărit

„De fapt, au fost lipsiţi de pământul lor acei colonişti care nu-l cultivau şi-l dădeau în arendă sau avuseseră o activitate anticomunistă pronunţată. Mulţi dintre aceşti sârbi au primit până la urmă pământ şi gospodării în Voivodina, după evacuarea populaţiei germane. Chiar şi deputatul sârb Punisa Racic, cel care a ucis în 1928 în parlamentul iugoslav mai mulţi deputaţi croaţi, fusese împroprietărit - probabil drept recompensă - cu pământ în Macedonia, de fapt primind în posesiune un sat întreg. Teoria iugoslavă privind exodul populaţiei sârbeşti din regiunea Kosovo nu are baze reale, mult mai mulţi albanezi fiind siliţi să plece din Kosova decât alte naţionalităţi. Pe de altă parte, nu trebuie neglijat faptul că mulţi sârbi veneau aici cu dorinţa de «a afirma» caracterul sârbesc al provinciei, precum şi superioritatea sârbilor faţă de albanezi, ceea ce nu putea să creeze o atitudine generală împotriva lor“, susţine expertul Tiberius Puiu.

„REZOLVARE“ Autonomia comunistă După îndelungi ezitări şi o tentativă de a regla problema Kosovo într-un cadru mai larg, al relaţiilor cu Albania şi al eventualităţii unei confederaţii balcanice, conducerea Partidului Comunist Iugoslav a decis în cele din urmă să considere Kosovo- Metohia parte componentă a Republicii Serbia, dar cu statut de autonomie.

„Acest fapt nu a fost cunoscut opiniei publice decât odată cu rezoluţia Adunării Regionale Populare a Kosovo-Metohia din 9 iulie 1945 prin care acesta exprima dorinţa «întregii populaţii a regiunii ca aceasta să fie alipită Serbiei federale ca parte integrantă a acestei republici ». Dar se va descoperi imediat că alipirea Voivodinei şi Kosovo- Metohia la Serbia a avut loc cu condiţia ca aceste regiuni să dobândească un statut de autonomie în cadrul republicii. Ca urmare, la 1 septembrie 1945, Adunarea Naţională Provizorie a Serbiei a votat Legea cu privire la instaurarea şi organizarea Regiunii autonome Kosovo-Metohia (Kosmet), fapt ce dovedeşte că iniţiativa şi decizia au aparţinut Republicii Sârbe“, susţine dr. Alexandru V. Diţă.

Conform acestei legi (art. 3), dată sub impulsul Mareşalului Tito, autonomia regiunii nu era decât o simplă descentralizare administrativă, Parlamentul Regional al Kosovo- Metohia nu putea vota nici Constituţie, nici legi proprii, ci doar putea lua decizii, iar autorităţile regionale nu puteau decât să contribuie la elaborarea legilor, a decretelor şi a deciziilor federaţiei sau Republicii Serbia. ŞANTAJ COMUNIST

Kosovo se uneşte cu Albania, dar în cadrul Federaţiei Iugoslave Un fapt mai puţin comentat de istoriografia oficială este acela al constituirii unei federaţii balcanice, imediat după al Doilea Război Mondial. Pornind de la ideea lui Cristian Rakovski, un bulgar care ajunsese conducă torul socialiştilor români, Tito dorea să înfiinţeze o Federaţie Balcanică. Rakovski credea că modelul elveţian ar constitui o bună rezolvare pentru Balcani, care era un mozaic de populaţii. Colaborarea dintre comuniştii iugoslavi (mai ales sârbi) şi cei albanezi a presupus o înţelegere privind stabilirea statului albanez în limitele sale etnice.

Înţelegerea a fost repede uitată de iugoslavi şi, atunci, comuniştii albanezi au acceptat soluţia spre care evoluau statele comuniste din Balcani, aceea a unei federaţii în cadrul căreia Albania urma să fie a şaptea republică iugoslavă. Disidentul iugoslav Djilas menţiona că teritoriului republicii albaneze urma să i se alipească regiunile Kosovo şi Metohia. Conform acestei orientări, în primii ani de după cel de-al Doilea Război Mondial, în şcolile din Albania se învăţa şi limba sârbă, începând cu primele clase, pentru a facilita integrarea în noul stat federativ.

Comuniştii iugoslavi, având în vedere că Internaţionala Comunistă le repartizase Albania în „circumscripţia“ lor, au făcut totul pentru a-şi subordona mişcarea comunistă albaneză. În Albania au sosit mulţi consilieri iugoslavi care îndrumau orice pas al comuniştilor albanezi. Pentru a consfinţi relaţiile speciale dintre cele două ţări, pe 27 decembrie 1946 s-a ratificat de către partea albaneză Acordul dintre Iugoslavia şi Albania privind coordonarea planurilor economice şi uniunea vamală. A fost cea mai avansată formă de colaborare existentă vreodată între două state socialiste, care includea şi crearea de întreprinderi mixte iugoslavo- albaneze, similar cu sovromurile din România. „Cine e duşmanul Iugoslaviei, acela e prietenul Albaniei“ Resentimentele create de această situaţie, teama faţă de ofensiva etnică sârbă au făcut ca ruperea legăturilor cu Iugoslavia, ca urmare a conflictului Tito-Stalin, să fie salutată în Albania. În continuare, principiul de bază al politicii externe albaneze a fost „cine e duşmanul Iugoslaviei, acela e prietenul Albaniei“ În 1948, la indicaţia lui Tito, reprezentantul Partidului Comunist Iugoslav de pe lângă Partidul Comunist Albanez, în împrejurările în care relaţiile iugoslave-sovietice se înrăutăţeau clipă de clipă, a încercat să joace cartea Kosovo.

Astfel, Zlatic, în contactele sale cu conducerea albaneză, a dat să se înţeleagă faptul că partea iugoslavă ar fi de acord cu unirea Albaniei cu Kosovo în schimbul intrării în Federaţia Iugoslavă. Formularea exactă era „poporul albanez să fie împreună“. În acest context, liderul comunist albanez Hoxha urma să ia partea lui Tito în conflictul cu Stalin. Cum acest lucru nu s-a întâmplat, Kosovo a revenit Serbiei.