La invitatia editorului Laurent Laffont, cu ocazia aparitiei unei carti, Garry Kasparov a fost la Paris.
Editorul a avut ideea unei intalniri la Royal Monceau, pentru un dineu si mai multe partide de sah cu cativa intelectuali francezi indragostiti de joc. Kasparov si invitatii lui au mancat si au discutat politica. Fostul mare campion nu s-a asezat pana la urma si la masa de sah. Invitatii au jucat intre ei cateva partide de consolare. Kasparov s-a justificat spunand ca, in fond, conversatia este si ea o problema de tactica si de strategie, de atac si de aparare, ca si sahul. „Putem continua sa jucam si in afara tablei de sah”, a incheiat el.
Aceasta ultima fraza mi-a produs o mare tristete. Sigur, implicarea in politica a sahistului cu cel mai mare ELO din istorie este dovada simtului sau civic. Kasparov n-a vrut sa ramana nepasator fata de situatia din Rusia si de primejdia intoarcerii, daca nu la comunismul clasic, in tot cazul, la un comunism luminat, spre a-i aplica o eticheta folosita pentru alte tipuri de autoritarism. Vorba lui Kasparov: un comunism in care „oligarhii vor sa conduca precum Stalin si sa traiasca precum Abramovici”.
Kasparov a criticat nu numai puseurile staliniste ale actualului lider de la Kremlin, dar si pe acei lideri occidentali, ca bunaoara Sarkozy, care i-au facut lui Putin vizite de curtoazie, legitimandu-l international. N-au scapat de verva lui Kasparov nici junii din Molodaia Gvardia, care demonstreaza de ceva vreme pentru candidatura lui Putin la un al treilea mandat consecutiv, nici Alexander Soljenitin, revenit in patrie („cine e Soljenitin? Prea batran, nu mai reprezinta pe nimeni”).
„A petrecut prea mult timp in SUA”, a mai zis Kasparov despre autorul Arhipelagului Gulag, deloc impresionat de faptul ca aceeasi obiectie i-au facut-o lui insusi copilandrii din Molodaia Gvardia: cine e Kasparov? Pe cine mai reprezinta el, cu pasaportul lui american? Pana la urma, tot Kasparov a pus punctul pe i in felul lui sclipitor si paradoxal: „Rusia e o tara cu un trecut imprevizibil”.
Tristetea mea nu vine din faptul ca Garry Kasparov joaca astazi sah politic. E problema lui. Si a cartii lui, Viata este o partida de sah. Nu ma deranjeaza nici ca nu pare la fel de priceput in politica precum in sah. Si tactica, si strategia difera. Si nu e deloc obligatoriu sa le stapaneasca pe ambele. Ma deranjeaza faptul ca nu se asaza nici cat sa ii infrunte in gluma pe Alexander Adler ori pe Emmanuel Carrere in fata tablei de sah.
Ma simt frustrat, ca pe vremuri, cand, suparat pe toata lumea, Bobby Fisher a trecut la musulmanism, daca sunt bine informat, si, in mod sigur, n-a mai jucat sah - cel putin, public. Nu stiu de ce nu simt lispa lui Karpov (si el incasand-o in trecere de la Kasparov: „El e mereu de partea puterii, eu mereu de partea opozitiei”), nici pe a altora la fel de mari.
O simt insa pe a lui Kasparov si Fisher, tocmai pentru ca sahul a reprezentat pentru ei mai mult decat un joc. Un mod de viata. Titlul pe care trebuia sa il puna Kasparov cartii sale nu este Viata este o partida de sah, ci sahul este un mod de viata. Pe cat sunt de convins de valabilitatea celui din urma titlu, pe atat ma indoiesc de a celui dintai. Oh, Garry, o sa vezi tu: viata nu e o partida de sah. Iar politica, nici atat.
Recomandările noastre
