În România, şahul nu e considerat un sport.
Nici în Franţa.
„L’Equipe“ nu publică nimic despre şah.
„Le Monde“, care are puţine informaţii sportive „monitorizează“ doar campionatele mondiale.
Acum un an sau doi, toate informaţiile din şah mi le furniza Radu Cosaşu, care-mi trimitea tăieturi din principalul cotidian francez de după-amiază. Astăzi mi le procur singur. „Gazeta sporturilor“ şi „ProSport“ nu tratează şahul drept sport. Ca artă, îl lasă, se vede, pe seama României literare, pentru care n-am găsit încă un colaborator priceput. Revista Elisabetei Polihroniade nu mai apare. Sau nu mi-o mai trimite (pentru orice eventualitate, adresa mea este 67, rue de Miromesnil, 75008, Paris, France). Şi totuşi, între timp s-a petrecut un eveniment istoric: lumea şahului şi-a regăsit unitatea. După despărţirea lui Kasparov de FIDE, au existat mereu două competiţii mondiale şi doi campioni. În 2007, titlul a fost unificat. Noul campion mondial absolut este indianul Anand, care l-a învins în finală pe rusul Kramnik, precedentul campion (dar nu absolut). Revanşa, în toamna lui 2008. Acordată generos de indian, după ce rusul a declarat arogant că i-a „împrumutat“ titlul. Anand are în acest moment al treilea ELO din toate timpurile: 2802. După Kasparov şi Karpov, singurii care au trecut bariera istorică de 2800, barieră la fel de greu de imaginat, până deunăzi, ca preţul actual al barilului de ţiţei: 100 de dolari. Ca să arate că merită revanşa, Kramnik a câştigat la finele lui 2008 un mare turneu la Moscova, cu un punct şi jumătate înaintea celui de-al doilea clasat, deşi turneul era de categorie maximă, ceea ce reprezintă o performanţă echivalentă unui ELO de peste 2900!
Alt sport de nişă în România este snooker-ul. Urmărit de scriitori bine cunoscuţi ca Livius Ciocârlie, Radu Cosaşu şi alţii (eu, de exemplu, deşi nu pretind a fi la fel de cunoscut ca ei), comentat de doi specialişti pe Eurosport (în România, nu în Franţa, unde nişa este atât de profundă încât superbul snooker britanic este confundat la tv cu oribilul biliard american!), jucat discret în câteva cluburi bucureştene, cu un campionat naţional nimănui ştiut, snooker-ul este un sport care, dincolo de Canalul Mânecii, concurează în celebritate fotbalul. Ultimul mare turneu, acum o lună, l-a readus în frunte pe Ronnie O’Sullivan, despre care am mai scris, învingător în finală cu 9-2 (după 8-0, la care Radu Cosaşu, care mi-a descris meciul la telefon, s-a culcat), scor incredibil şi care i-a atras celui mai talentat jucător din istorie admiraţia multor persoane care nu auziseră niciodată înainte de sportul numit snooker. De exemplu, Irinei Horea, secretar al Uniunii Scriitorilor din România pentru afacerile externe. Martoră îmi este colaboratoarea mea, că nu eu, ci Ronnie a corupt-o pentru snooker.
Ce să vă spun mai mult despre sporturile de nişă, într-o Românie în care au intrat, de la o vreme, în categoria cu pricina voleiul, baschetul, tenisul şi alte sporturi cândva populare şi care ne aduceau titluri europene şi mondiale (finala Cupei Campionilor la volei masculin Între Dinamo şi Rapid o mai ţineţi minte? În ce vară, în ce an, anii trec ca apa...)? Nu prea mă mai trage inima să vă spun de ce.
Recomandările noastre
