Cati dintre comentatorii sportivi de azi l-au vazut jucand pe Nicolae Dobrin?
Dupa insistenta cu care am fost cautat sa-mi spun o parere, deduc ca nu prea multi. Cand Dobrin era Dobrin scriau cronica de sport, intre altii, cativa colegi de-ai mei de breasla: Teodor Mazilu, Fanus Neagu, Radu Cosasu, E. Barbu si, cu voia dv., ultimul pe lista, N. Manolescu. Am ramas in activitate doar Cosasu si cu mine. Admiratia scriitorilor fata de Dobrin nu era neaparat inspirata de talentul lui de fotbalist (il consider cel mai mare) in sens propriu, tinand de tehnica, adica.
Era inspirat mai ales de frumusetea jocului sau. Ca estetica a jocului, Dobrin a fost neegalabil. Comentatorul sportiv din mine imi sufla sa nu uit sa amintesc faptul ca Dobrin a fost unul din jucatorii completi de fotbal. Astazi un jucator complet e unul care face si faza de aparare si faza de atac. Pe vremea lui Dobrin, nu se inventase armonica. Portocala mecanica a lui Cruyff a impus lumii jocul in haita, cand toti aparatorii dau buzna in atac si toti atacantii se retrag in aparare, echipa intreaga desfacandu-se si strangandu-se ca o armonica.
Dobrin a prins jocul bazat pe mijlocasi, de la care plecau spre atacanti mingile prinse de aparatori. Jocul lui Dobrin era complet, fiindca el pasa ca putini altii, dribla ca niciunul si suta, inclusiv din lovituri libere, magistral. Dincolo de aceste insusiri (multumesc cronicarului de sport ca mi le-a suflat), Dobrin ne fascina pe noi, amatorii recrutati dintre literati, prin felul frumos in care conducea mingea cand o avea la picior si dupa ce o stopase artistic, ca s-o paseze subtil (de obicei „printre” si exact acolo unde adversarul nu se astepta) in piciorul colegului de echipa.
Cu doua astfel de pase a intors el scorul dintre Arges si Dinamo din ultima etapa de campionat (in ce vara? in ce an? anii trec ca apa!), castigand pentru conjudetenii lui titlul national. Nu era insa vorba doar de scor. Nici de titlu. Era vorba de frumusetea, de arta jocului de fotbal. Multi isi inchipuie ca fotbalul se joaca pe goluri, ca jocul e determinat de eficienta, ca, daca nu castigi, nu meriti etc. Dobrin ne-a invatat, pe cei care l-am vazut pe teren si la televizor, ca fotbalul e in mai mare masura o arta decat un sport.
Nimeni n-a mai jucat la fel de frumos ca el. Nici Hagi, ieri, nici Mutu, azi. Poate Balaci, cu ani in urma, inainte de a-l lasa genunchii. Nu intamplator! Numai jucatorii-artisti au probleme cu meniscul. Ceilalti au probleme cu oasele. Arta fotbalului e insa legata de cartilagii, nu de oase. V-ati intrebat de ce Dobrin, Balaci, Totti si alti doi-trei nu suportau ciorapul pe picior si jucau uneori cu el cazut? Credeti ca un balerin poate suporta aparatoare si, peste ele, ciorapi?
Cand juca Dobrin, fotbalul incepea deja sa devina un sport mai mult decat o arta. Dar lui i-a placut totdeauna sa mearga contra curentului. A renuntat cand o avalansa de sportivi fara arta au eliminat din criteriile fotbalului impresia artistica. In anii din urma, Dobrin s-a mai pus o data de-a curmezisul: cand toti plutocratii din fotbal cumpara jucatori, el a vrut, la Pitesti, sa formeze jucatori. Este si asta un talent. Si care nu poate fi urmat decat de cei care au, la randul lor, talent. Dobrin nu pare a fi lasat urmasi. Era si greu.