La câțiva kilometri de Satul-cu-10-familii Casian, izbucnește mânăstirea. De fapt, mai întâi țâșnesc spre văzduh, eolienele, asistând cu milă și oarece mirare, viermuiala de jos. Departe, la baza lor, se agită multicolor vizitatorii sfintelor lăcașuri, cu mașinile lor scumpe, cu mărunțișul din portofele alimentând dorințele de purificare, cu busuiocul, lumânările și psalmii îngânați bălos, pe sub nas. Când și când, mareea de vizitatori este despicată de corăbii înalte și negre: sunt călugării turnați în sutanele lor întunecate, care încearcă o nouă zi să-l ajungă pe Dumnezeu din urmă.

Când nu e asfaltat, drumul spre mânăstirea Casian (50 km de municipiul Constanţa) este prăfos- din pământ roșu, încercuit de o stepă țepoasă, în care demult, până la afirmarea creștinismului, vor fi stat ascunși zeii păgâni dobrogeni. Sosim odată cu praful și intrăm pe sub arcadele de lemn prețios. E lungă curtea mânăstirii Casian, ba e lată, iar lumea se mișcă parcă aiurită între clădirea chiliilor, biserică, magazii bateria de eoliene, bazinul imens de apă și micul magazin de odoare bisericești. Aparent, caută cu toții câte ceva, dar altfel, e vizibil că atenția multora a rămas în urmă, dincolo de limitele mânăstirii: au închis gazele la apartamentul din București, nu i-a inundat iar vecinul de la 3, ar merge oferit un folos necuvenit pentru concursul de angajare la Inspectoratul Situațiilor de Urgență, s-au interzis oare tarabele cu etnobotanice din Constanța sau Bucureşti? Într-un colț, o rulotă părăsită oferă din geam gogoși și „ceai fresh” la 1 leu bucata.  Cafeaua costă 2 lei- probabil că întreprinzătorii au aflat în timp util că drumul cafelei spre Europa a fost mai lung. Simbolistica salvării spirituale este completată și aici cu bârfa ludic-laică: două babe sprijină un perete aflat în construcție și dezbat o moștenire. „Vrea și ăla, și ăla, până și Lucica s-a înscris, ea care-a stat mai mult prin Italia, unde-o s-ajungem, soro, așa?”, zice una, revoltată. Cealaltă confirmă mărunt din buze pe sub batic, da, nici moștenirile nu mai au, soro, demnitatea care-a fost odată. Se desprind amândouă de zidul netencuit și pornesc încet spre biserică: una din ele se va ruga azi pentru reușita unei împărțeli în familie, iar cealaltă va putea fi martor credibil în fața Tronului Divin, că ruga primeia e îndreptățită. Un altfel de Drumul Crucii  Un drum șerpuit, de vreo 300 de metri, care pornește din curtea mânăstirii, îi conduce pe vizitatorii de duminică spre peștera unde, conform tradiției, a locuit Sfântul Ioan Cassian. Poteca abruptă presupune și cedări: de obicei, la început renunță să mai ajungă până la grotă femeile care poartă tocur. Stâncile colțuroase, crângul des în care se afundă poteca, scara îngustă și panta abruptă ale acestui veritabil Drum al Crucii, produc mai încolo, și alte renunțări: se opresc din drum bătrânele încărcate cu bijuterii pe gât și mâini, pensionarii care fumează minimum un pachet de Boro pe zi, obezii, cardiacii și ateii în secretomanie.  Fragmentată cu renunțări, credința rămâne, însă, întreagă: cel puțin asta sugerează aglomerația din magazinul cu cifixe și calendare bisericești. Așezate pe banca din fața magazinului, sub un afiș mare pe care scrie „Binecuvântarea Domnului peste voi toți”, cele două babe încă mai dezbat despre o moștenire și caută înfrigurate ceva, într-un calendar bisericesc. La un moment dat, una dintre ele își ridică unghia neagră de pe calendar și anunță cu un soi de veselie mirată: „Soro, păi noi avem înfățișare la Tribunal când cade Cuviosul Teodor cel Sfințit!”