Actriţa îşi exagerează trăirile de „ţarină“ alături de Ştefan Iordache, în spectacolul „Ecaterina cea Mare“, de la Teatrul Naţional.
Un Ştefan Iordache de zile mari, prea puţin din atmosfera „made in Rusia“, o doză prea mare de cabotinism şi o găină speriată, aruncată aiurea în scenă. Asta a adus „Ecaterina cea Mare“ la Teatrul Naţional, duminică, în seara marii premiere pe ţară. Scrisă de Bernard Shaw şi regizată de Cornel Todea, piesa s-a jucat la Sala Amfiteatru şi a primit, la final, câteva minute bune de aplauze.
Cocoşul de la curtea imperială şi al său cucurigu de trei ori a dat tonul în satira cu accente burleşti care a umplut sala. În decorul minimal, şi-a făcut apoi apariţia prinţul. Prinţul Potemkin. Cu părul răvăşit şi cu hainele atârnânde, actorul Ştefan Iordache şi-a târât personajul, cu talent, în mijlocul scenei. A făcut gargară cu multe guri de coniac franţuzesc, s-a dres cu oţet din sticla verde-albastră şi, acompaniat de Alioşa, a început să cânte, pe ritmuri ruseşti, după muzica lui Nicu Alifantis: „Tată n-am şi n-am nici mamă...“.
Rolul „sălbaticului tătuc“ Potemkin, cel mai pitoresc personaj al lui Bernard Shaw, un cetăţean rus bine turmentat şi gata oricând să arunce cu figuri de stil în oaspeţii de la curte, i s-a potrivit mănuşă lui Ştefan Iordache.
Ecaterina a II-a a Rusiei s-a înfăţişat mai întâi în cămaşă de noapte, aruncând cu bijuterii în snobii servitori ruşi. Personajul care a condus Rusia între 1762 şi 1796, împărăteasa cu viziune extraordinară privind conducerea fabulosului imperiu, a pălit (pe scenă) în faţa femeii frumoase, cu o deosebită înclinaţie pentru amor şi noi parteneri de pat imperial. Amanta şi masajul fesier Maia Morgenstern şi-a jucat bine partiturile. Scenele subtile de drăgălăşenie dintre ea şi Prinţul Potemkin, prieten şi furnizor de amanţi, au fost dublate de ipostazele uşor fierbinţi, în compania rafinatului şi „gâdiliciosului“ britanic şcolit la Cambridge, Charles Edstaston (Silviu Biriş). Publicul a văzut-o pe Ecaterina, „împărăteasa liberală“, admiratoarea lui Voltaire, cum îşi pedepseşte amanţii care-i refuză invitaţia în pat: cu muşcături şi masaj fesier, ţipete şi gâdileli în zone erogene.
Piesa lui Cornel Todea capătă uneori accente exagerate de „libertinism“ regizoral. Minusurile ar fi: muzica - a redat prea puţin atmosfera rusească, trucurile ieftine de schimbare a decorului (găina fugărită pe scenă, câteva minute, de doi soldaţi ruşi ameţiţi) şi, uneori, atmosfera de bâlci. Plusul e dat de scenografia şi costumele fermecătoare, semnate Ştefania Cenean. Una peste alta, „Ecaterina cea Mare“ va atrage lumea la teatru: are nume mari pe afiş şi o abordare uşor vandabilă.