Din nou sunt în toi discuțiile, supozițiile, ipotezele și scenariile pe seama succesiunii în Partidul Național Liberal. Nu va cânta de trei ori cocoșul și Ludovic Orban își va anunța candidatura pentru Congresul care va avea loc în septembrie. Dar cine va fi contracandidatul său? Sau contradcandidații? Iată o temă subiect al unei intense dispute. Dar mai contează?
Dacă nu aș fi un istoric al clipei, așa cum susține Ion Cristoiu că sunt jurnaliștii, dacă m-aș detașa suficient de evenimentele la zi, aș începe prin a-mi pune întrebarea dacă PNL, cel de azi, mai are vreo legătură în substanța lui, nu neapărat legată de personajele care-l populează, cu PNL de acum 30 de ani.
Aș răspunde la această întrebare cu detașarea cuvenită, cu condiția ca, în prealabil, să răspund la alta. Partidul Național Liberal, apărut în 1990 pe creasta revoluției sau a loviturii de stat, prin care a fost, cel puțin formal, măturat de la putere Partidul Comunist, în ce măsură are o legătură cu Partidul Național Liberal dintre cele două Războaie Mondiale?
La acestă ultimă întrebare au încercat deja diferite scenarii de răspuns specialiștii în istorie recentă. PNL post-Ceaușescu a semănat și nu prea a semănat cu PNL antebelic. A debutat ca un partid destul de eterogen. Alcătuit dintr-o mână de deținuți politici, supraviețuiori ai lagărelor comuniste, trăitori prin străinătate sau, în alte cazuri, prin închisorile politice ale patriei, oameni cu mintea încă limpede, dar cu o sănătate șubredă și în orice caz lipsiți de anvergura marilor lideri liberali din perioada de glorie a acestui partid.
În jurul lor s-au strâns câțiva lideri ambițioși, inteligenți și pragmatici, legați prin părinți, prin bunici, prin unchi și prin mătuși de Partidul Național Liberal, dar școliți de voie, de nevoie, mai ales în ale marxism-leninismului. Și, evident, așa cum s-a întâmplat cu toate partidele istorice, au penetrat masiv până la vârf în PNL și băieții cu ochi albaștri. Care apoi au făcut destul de multe nevăzute în acest partid.
Deloc întâmplător, PNL, după decembrie 1989, s-a rupt de mai multe ori în diverse fracțiuni, numărând la un moment dat, dacă-mi aduc bine aminte, nu mai puțin de opt partide mici, care se ciorovăiau între ele. Cea mai relevantă aripă a fost PNL Aripa Tânără, avându-i la vârf pe regretatul Horia Rusu, pe regretatul Dinu Patriciu, pe Călin Popescu Tăriceanu și Radu Boroianu. Aceștia, pragmatici, au bătut relativ repede palma cu Partidul Democrat, condus la acea dată de Petre Roman și desprins din fostul FSN, după o ceartă de zile mari cu Ion Iliescu. Viorel Cataramă a fost singurul ministru liberal, din câte-mi amintesc, și nu pentru prea mult timp, în acel Guvern dinamic, dar totuși de strânsură.
Cu chiu, cu vai, după ce o serie de formațiuni liberale au dispărut în neant, am avut din nou un singur Partid Național Liberal, al cărui singur moment de adevărată glorie a fost atunci când, împreună cu PSD, a format Uniunea Social Liberală și a reușit să vină la putere, ca o anexă a PSD. La acea dată, Partidul Național Liberal nu mai avea pretenția că este un partid de Dreapta, dar se pretindea încă a fi o formațiune de Centru-Dreapta.
După ejectarea lui Crin Antonescu din competiția prezidențială, care nu era încă oficială, ci doar neoficială, PNL a intrat în opoziție. Din perspectiva preluării puterii executive, a dat chix. În schimb, după ce s-a corcit cu Partidul Democrat, cel împotriva căruia luptase pe baricade împreună cu PSD, și după ce și-a procurat un prezidențiabil de import, în persoana lui Klaus Iohannis, PNL, devenind un alt partid, mutat cu arme și bagaje de la ALDE în tabăra popularilor europeni, a pretins din ce în ce mai răspicat că s-ar fi transformat într-un partid de Dreapta.
Acest partid așa-zis de Dreapta, noul PNL, și-a pierdut într-un timp record și într-un mod cât se poate de dramatic atât substanța națională, cât și substanța liberală. Au apărut figuri noi în partid, care și-au însușit cu repeziciune cele mai rele metehne. Niciunul dintre noii liberali și aproape niciunul dintre liberalii intermediari nu au mai avut corectitudinea, anvergura, măreția, curajul, verticalitatea și clarviziunea marilor liberali din partidul istoric. Ca să închei cât se poate de succint, un partid corcit s-a mai corcit o dată, iar acum își caută o matcă. O regină. Ar putea fi această matcă Ludovic Orban? Doamne ferește!
Raportat la istoria, la măreția trecută a acestui partid, Ludovic Orban ar fi în cel mai bun caz un simplu copil de mingi. Așa cum de altfel a și debutat și s-a comportat mulți ani în PNL. Este totuși liderul creditat cu cele mai mari șanse la alegerile din toamnă. Dacă așa stau lucrurile, nu este greu să înțelegem ce se află dedesubt. Acolo unde Rareș Bogdan, ajuns prim-vicepreședinte avansează câteva nume de posibili candidați. Nu am să le iau pe rând. Am să fac însă o dublă afirmație. 1). Ludovic Orban nu poate fi învins, dacă împotriva lui vor exista mai mulți contracandidați. 2). Dacă nu va fi Orban, ci altcineva președintele PNL, acel altcineva în mod categoric va trebui să fie o persoană neerodată la putere. Deci în niciun caz Florin Cîțu.
Dacă evoluția din PNL intră într-o asemenea logică, atunci din joben nu ma poate fi scos practic decât un singur nume. Ilie Bolojan. Dacă vrea. Dacă acceptă să renunțe la poziția sa de primar. La statutul său de unul dintre cei mai respectați edili din România.
Numai că evoluțiile din PNL nu țin de un proces firesc. Nu va prima logica politică în opțiunea pentru un nou președinte. Din nefericire. Cel care va alege, cel care în curând va da semnalul, va fi Klaus Iohannis. Un fost lider de import al PNL și unul dintre cei mai slabi președinți pe care i-a avut România. Acesta va desemna un personaj după chipul și asemănarea sa. Adică obscur. Ori Partidul Național Liberal, așa cum el încă mai există în percepția publică, nu poate să aibă la vârf un lider obscur.
Dar mai contează oare cine va fi liderul acesti partid? Mai contează oare, în condițiile în care, după ce pierde puterea, PNL fie va intra în disoluție, devenind ultimul partid istoric care iese de pe scena politică, fie va rămâne, cu chiu cu vai, dar mult și bine, în opoziție? Răspunsul meu este că, chiar și în aceste condiții, contează. Un partid este important, dacă știe să-și joace rolul, chiar și în opoziție. Cu condiția ca acest rol să nu fie non-combat, așa cum procedează în prezent PSD.