Emmanuel Macron, al IX-lea președinte al celei de-a V-a Republici Franceze, și etapele prin care i-a fost pregătită ascensiunea fulgerătoare.

Un produs politic lansat comercial

Produs al politicii contemporane, creat și susținut de transnaționalele globaliste pentru a fi opus rezistenței naționale manifestate tradițional de poporul francez, Emmanuel Jean-Michel Frédéric Macron devine al IX-lea președinte al celei de a V-a Republici Franceze, așa după cum s-a anticipat și s-a așteptat de către toți susținătorii europenismului fiecare înțelegându-l așa cum îi vine mai bine.   

         A fost extras din mișcările franceze de stânga tradițional internaționaliste și credul-visătoare. Membru al Partidului Socialist de la vârsta de 24 de ani, cu prezență politică activă în rândurile partidului, entuziasmul socialist militant al lui Macron scade după 2008 când intră în sfera de afaceri transnaționale a grupului Rothschild.

Cu toate acestea, continuă să rămână un apropiat de Partidul Socialist, funcționând în aparatul prezidențial de la Elysée pe lângă președintele socialist François Hollande (2012 – 2014) sau în calitate de ministru al economiei în cabinetul altui socialist, premierul Manuel Valls (2014 – 2016).

Totuși, cu toată apropierea sa față de stânga franceză, Macron nu ia parte la eforturile acesteia din vara lui 2016 menite să pregătească participarea la alegerile prezidențiale din anul următor. (În iunie 2016, Partidul Socialist, Uniunea Democraților și Ecologiștilor, Partidul Ecologist, Frontul Democrat, Partidul Radical de Stânga hotărăsc să organizeze alegeri primare comune în urma cărora să desemneze un candidat unic pe care  să-l susțină la alegerile prezidențiale din 2017). Mai mult decât atât, susținut de cercuri financiare internaționale, printre care rolul de frunte l-a deținut gruparea Rothschild, Macron își fondează (i se fondează) propria sa mișcare politică denumită „En Marche!”, menită să îl susțină la alegerile pentru președinția Franței.

         Respectiva „mișcare” apare total nedefinită în peisajul politic, ea nefiind declarată de o inspirație ideologică anume sau continuatoarea unui alt partid sau mișcare politică anterioară. Nici măcar orientarea sa pe eșichierul politic nu este precizată, președintele ei definind-o ca  „transpartinică”, „și de stânga și de dreapta”.

         Programul mișcării „En Marche!”, în ceea ce privește politica internă, apare, de asemenea, nestructurat, lansat mai mult la nivel declamativ cu măsuri de bune intenții, strânse și reluate din programe anterioare ale unor grupări politice de orientări diferite. Astfel, propune dobândirea de către Franța a poziției de lider mondial în materie de protecție a mediului înconjurător și în combaterea pesticidelor; asigurarea în proporție de 50% de produse bio și ecologice în cantine și restaurante; acordarea unei prime de 1 000 euro pentru achiziționarea de autovehicule noi; renovarea și consolidarea a 1 milion de locuințe; reducerea numărului deputaților; limitarea în Parlament a timpului de legiferare în avantajul celui alocat evaluărilor și controlului; utilizarea procedurilor de urgență în parlament; interzicerea parlamentarilor de a exercita activități de consiliere; desființarea pensiilor speciale pentru parlamentari; limitarea la trei a mandatelor succesive de parlamentar; realizarea de economii bugetare în valoare de 60 miliarde euro prin desființarea a 120 000 posturi bugetare; mărirea cu 10 000 a numărului de polițiști; scăderea impozitului plătit de societățile comerciale de la 33,3% la 25%; desființarea impozitului pe averea globală și înlocuirea lui cu impozitul pe patrimoniul imobiliar care îl exclude cel financiar; extinderea ajutorului de șomaj și la cei demisionați sau la lucrătorii independenți.

         În zona externă discursul capătă ceva mai multă consistență, constituind și ținta finală, opțiunea europeană a lui Macron fiind axul principal. Aceasta este privită dintr-o perspectivă unitară, propunând în locul teoriei „America first” al lui Trump, o similară „Europe first” prin care imaginează o unitate suprastatală închegată și fermă care să beneficieze de frontiere bine păzite, de stăvilirea fluxului de imigranți prin acordarea de asistență în țările de plecare, de o apărare comună, cooperare polițienească și juridică extinse, buget comun pentru zona euro cu un ministru european de finanțe, un  sistem de „Buy European Act” pentru protejarea pieței europene, înăsprirea instrumentelor anti-dumping pentru lupta împotriva concurenței neloiale din partea Chinei și Indiei, controlul investițiilor străine (extraeuropene, inclusiv sau mai ales americane) în Europa, numirea unui „procuror comercial european” pentru verificarea angajamentelor luate de parteneri, o politică comercială de apărare a preferințelor și valorilor europene. Adică o diminuare a prerogativelor naționale ale țărilor membre și înlocuirea lor cu un centralism european globalizator la nivel regional, ceea ce a făcut ca majoritatea observatorilor politici să-l considere drept un europeist și eurofederalist,  categorie în care Macron nu se recunoaște, afirmând că el nu este ”nici europeist, nici eurosceptic, nici federalist”, dar declară că mișcarea sa, „En Marche!” este ”singura forță politică pro-europeană din Franța”. După cum se observă, programul european al lui Macron se aseamănă în multe privințe cu programul național al lui Trump, extins la porțile Europei unde s-ar opri (deocamdată) globalizarea. 

         În domeniul declarațiilor politice, pozițiile lui Macron devin și mai contradictorii. În cartea sa de factură autobiografică „La Revolution”, publicată în noiembrie 2016, pledează pentru liberalizarea deținerii de canabis în cantități mici, pentru ca, după câteva luni să revină și să declare într-un interviu acordat ziarului Figaro din februarie 2016 că nu susține scoaterea de sub interdicție a deținerii de canabis, chiar în cantități mici, și nici reducerea pedepselor.

         În aceeași carte, „La Revolution”, recunoaște că, în procesul de colonizare a Algeriei au existat elemente de civilizație, dar și de barbarie, a existat tortură, dar și edificarea unui stat nou și a unei clase mijlocii înstărite. În februarie 2016, în cadrul unui interviu acordat unui canal de televiziune algerian, revine asupra celor afirmate, declarând că „este inadmisibil să faci apologia colonialismului” pe care el l-ar fi condamnat dintotdeauna și adaugând sentențios că „Procesul de colonizare este o crimă împotriva umanității și face parte din istoria Franței”.

         O altă declarație ciudată o face tot în februarie 2017 când consideră că „nu există o cultură franceză, ci doar cultură în Franța”, declarație pe care o reia câteva zile mai târziu la Londra adăugând că el „n-a văzut niciodată o artă franceză”. Revenit în Franța și intervievat de televiziunea ”Quotidien” asupra acestui subiect, Macron insistă să-și susțină teza și întreabă retoric dacă „Pablo Picasso este sau nu este o figură a culturii franceze”.

         Aceste feluri de afirmații contradictorii și deconcertante au fost ironic taxate de către media franceză, de regulă susținătoare a lui Macron, care le-au denumit  „macronade” sau „macronisme”.

         Ciudățenia majoră a lui Emmanuel Macron vine, însă, din viața sa particulară. Macron s-a căsătorit în anul 2007, la vârsta de 29 de ani, cu Brigitte Trogneux, o femeie de 54 de ani, de vârsta mamei sale, după o idilă de 14 ani, datând din 1993, când elevul de la liceul iezuit „La Providence” din orașul natal Amiens, Emmanuel Macron, în vârstă de 15 ani, se îndrăgostește de profesoara sa de franceză, în vârstă de 39 de ani, femeie căsătorită cu un funcționar bancar (André Louis Auzière) de la Crédit de Nord și cu trei copii: Laurence care era coleg de clasă cu Emmanuel Macron, Sébastien - cu doi ani mai mare decât Emmanuel și Tiphanie - mai mică cu șapte ani. Când părinții lui Emmanuel au descoperit relația fiului lor minor cu profesoara Trogneux, au încercat să o convingă pe aceasta să renunțe la aventura cu Emmanuel. În fața refuzului acesteia, părinții au luat în calcul aducerea ei în instanță sub acuzația de corupere de minori, dar, pentru preîntâmpinarea unui scandal de răsunet, au hotărât să-și mute fiul la un liceu din Paris (Henri-IV) situat la 145 km de Amiens. Elevul și profesoara nu au încetat însă a se iubi și, după divorțul Brigittei Trogneux de soțul ei, divorț încheiat în 2006, cei doi amorezi se căsătoresc în anul următor cu acceptul familiei resemnate.

         Deci, cu un partid încropit ad-hoc, cu un program mozaicat pe ideea unei Europe unite și performante, cu afirmații și deziceri, cu acuzații de duplicitate (cazul consilierii simultane a două entități dornice să achiziționeze aceleași acțiuni de la ziarul Le Monde), fals în declarațiile de avere și acțiuni de favorizare în perioada când funcționa la Élysée (presiuni făcute asupra deputatului socialist Karine Berger pentru a retrage două amendamente din proiectul de lege privind separarea băncilor de depozit față de băncile de investiții, amendamente nefavorabile amicilor săi din sectorul bancar sau atribuirea fără licitație a unui contract de organizare evenimente), cu toate acestea Macron cîștigă alegerile.

         În afară de marea finanță internațională, la victoria lui Macron a contribuit substanțial și sprijinul pe care acesta l-a primit din partea marilor trusturi de presă. În timpul campaniei electorale acesta a fost candidatul cel mai mediatizat de presa franceză și internațională. Între noiembrie 2016 și ianuarie 2017, cca. 50 de publicații magazin au avut pe copertă imaginea lui Macron, față de numai 5 - 6 care au folosit fotografia celui de al doilea candidat situat în sondaje, Jean-Luc Mélenchon.  

         Coproprietarii grupului „Le Monde”, Xavier Niel (avere estimată la 9 miliarde euro) și Pierre Bergé (avere estimată la 180 milioane euro) nu și-au ascuns niciodată susținerea acordată cadidatului „En Marche!”, ca de alfel și fostul proprietar de la Nouvel Observateur, Claude Perdriel (avere estimată la 150 milioane euro). Alte grupuri străine de presă precum Financial Times, Foreign Policy, Newsweek, Le Magazine Marianne și-au arătat susținerea pentru Macron, care nu de puține ori a fost considerat drept „candidatul mass-mediei”, lansat în cursa electorală ca un produs comercial.

         Printre consilierii de campanie ai lui Macron s-au numărat PDG–ul (Președinte Director General) de la Publics Groupe (venit anual de 10 miliarde euro), Maurice Lévy,  președinte al Asociației Franceze a Întreprinderilor Private, participant la conferințele Grupului Bilderberg,  precum și Bernard Mourad fost președinte la Grupul Patrick Drahi al cărui patron (Patrick Drahi) are o avere estimată la 8 miliarde euro.

         Ca și în campania prezidențială din SUA „lumea bună” a politicii, artei și sportului din Franța l-au susținut cu fervoare pe candidatul transnațional: Benoît Hamon – candidatul Partidului Socialist (a declarat că renunță la pașaportul francez dacă nu câștigă Macron), François Fillon – candidatul Partidului Republican și fost prim ministru în președinția lui Nicolas Sarkozy, însuși Nicolas Sarkozy, Alain Juppé – fost prim ministru în președinția lui Jacques Chirac, scriitorul Jean-Marie Le Clézio - premiul Nobel 2008; scriitoarea Leila Slimani - premiul Goncourt 2016, cineastul Luc Besson, realizatorul Elie Chouraqui, actorul Bruno Solo, cântărețul Patrick Bruel, umoristul Guy Bedos, actrița Agnes Jaoui, fotbaliștii Zinedine Zidane și Lilian Thuram. De asemenea, din străinătate importante personalități politice precum fostul ministru grec al finanțelor, Yanis Varoufakis, sau fostul președinte america Barack Obama s-au manifestat în favoarea lui Macron.

         În Franța, contracandidata lui Macron, Marine Le Pen, nu a dispus de resursele financiare și nici de sprijinul instituțiilor naționale de forță așa cum a avut parte în SUA, Donald Trump, pentru a se putea opune cu succes sensului impus de coloșii financiari integratori, globalizatori și asimilatori.

 

Un produs comercial lansat politic

 

         Și totuși, de ce l-a ales finanța internațională să le reprezinte interesele la Élysée. Ce calități l-au recomandat și susținut?

         Născut la 21 decembrie 1977 la Amiens într-o familie de medici, Macron își face studiile primare în localitatea natală, după care intră la liceu  iezuit „La Providence” din aceeași localitate, de unde este transferat de părinți la Liceul Henri-IV din Paris, în urma descoperirii aventurii sale amoroase cu Brigitte Trogneux.

         Atât ca elev cât și ca student, Macron a avut prestații remarcabile, situându-se întotdeauna printre premianți. În 1994 a fost laureat al Concursului general (sinonim cu olimpiada școlară din România) la limba și literatura franceză. Cântă la pian pe care l-a studiat timp de 10 ani la conservatorul din Amiens. Este tipul premiantului: strălucit și ascultător, pentru că dacă nu era ascultător nu ar fi ajuns premiant și nu ar fi fost ascultător dacă nu era premiant. Singura lui nebunie, singura rebeliune, singura răbufnire de independență a fost Brigitte, după care s-a cumințit la loc. Tipul ideal pentru a fi condus, pentru a-i da o problemă pe care să o rezolve corect și repede, fără inițiative inutile și riscante, fără originalități neproductive.

         După terminarea studiilor superioare (Institutul de Studii politice din Paris - 2001 și Școala Națională de Administrație din Strasbourg – 2004) Emmanuel Macron este angajat la Inspectoratul General de Finanțe, de unde este cooptat în 2007 ca raportor adjunct în ”Comisia pentru relansarea creșterii franceze”, instituție înființată de președintele Nicholas Sarkozy pentru întocmirea unui raport cu propuneri și recomandări menite să ducă la relansarea economiei franceze. (Comisia a fost supranumită „Comisia Attali”, după numele directorului său, Jacques Attali, economist francez de naționalitate iudaică și origine algeriană, fost consilier al președintelui François Mitterand în perioada 1981 – 1991 și primul președinte al Băncii Europene de Reconstrucție și Dezvoltare între 1991 și 1993.) În 2010, Macron este numit prin decret prezidențial membru deplin al Comisiei Attali.

         În paralel, în anul 2008, la recomandarea lui Jacques Attali, François Henrot, mâna dreaptă a lui David Rothschild, îl ia pe Macron la Banca Rothschild & Co. unde îl numește ”Bancher de afaceri” (consiliere afaceri și inginerii financiare).

         În 2010 este cooptat ca asociat la Banca Rothschild & Co.

         În 2012 devine directorul Băncii Rothschild & Co., după ce a intermediat cu succes două operațiuni comerciale de răsunet internațional. În prima îl consiliază și asistă pe Philippe Tillon-Borde, președintele director general al concernului Sofiproteo să preia 41% din capitalul firmei Lesieur Cristal. (Sofiproteo – transnațională din domeniul oleaginoaselor și proteoginoaselor, din care face parte și sucursala ei „Bunica” din Romania, cu o cifră totală de afaceri în valoare de 6,5 miliarde Euro.) În a doua operațiune comercială consiliază și conduce negocierile prin care Nestlé achiziționează o filială a firmei Pfizer. (Nestlé este o transnațională din domeniul alimentar cu o cifră de afaceri de 90 miliarde $, cu 339 000 angajați în 86 de țări, iar Pfizer este o altă transnațională din domeniul farmaceutic cu o cifră de afaceri de 52 miliarde $ și 81 800 angajați în 150 de țări.) Afacerea Nestlé – Pfizer a fost evaluată la 9 miliarde de Euro, iar comisionul lui Macron la cca. 1,5 milioane.

         La câteva luni după numirea în fruntea Băncii Rothschild & Co., în 2012, Macron este numit de către François Hollande secretar general adjunct al președinției franceze, funcție pe care o deține până în august 2014, an în care primul ministru francez Manuel Valls îl ia în cabinetul său în calitate de ministru al economiei. (Banca Rothschild & Co, nefiind o bancă de credite sau depozite, ci o bancă de consiliere strategică și financiară nu generează conflicte de interese pentru angajații săi, care pot activa în domeniul public.)

         În 2014 Emmanuel Macron apare pe lista invitaților la reuniunea Grupului Bilderberg.

         Astăzi Macron are 39 de ani și este cel mai tânăr președinte al Franței, bătându-l pe Louis Napoleon Bonaparte, care, în 1848, la preluarea președinției, avea 40 de ani. Din președinte, Louis Napoleon Bonaparte peste patru ani a devenit împărat. Ce va fi Macron în 2021? Dar Europa?